02 sept. Maturitatea emoțională sau ce faci cu ceea ce simți

Există o idee care a prins foarte bine în ultimii ani și care, paradoxal, pare să ne încurce mai mult decât să ne ajute. Sau, cel puțin, asta e ceea ce surprind eu atât în discuții personale, cât și profesionale. Dacă vorbești despre emoțiile tale, NU înseamnă că ai devenit matur emoțional. Acesta e doar un început bun. Mai mult, maturitatea emoțională nu înseamnă să te simți tot timpul bine, ci să știi ce să faci atunci când NU te simți bine.

Îi învățăm pe copii să spună „sunt furios”, „sunt trist” sau „mi-e frică”, vorbim despre inteligență emoțională, despre validare și despre cât de important este să nu ne ignorăm trăirile. Și toate acestea sunt lucruri utile, număai că, undeva, pe drum, rămânem blocați Toate sunt lucruri utile. Numai că, undeva pe drum, pare că am rămas blocați la etapa identificării emoției și, odată cu această identificare, în emoția însăși. Dar întrebarea cu adevărat importantă a trebui să vină imediat: ce faci cu ceea ce simți?

Emoțiile nu sunt problema. Flexibilitatea cu care răspundem la ele este adevărata măsură a maturității emoționale.

Poți să știi foarte bine că ești furios și, cinci secunde mai târziu, să rănești pe cineva verbal sau fizic, poți să-ți recunoști anxietatea, dar să-ți organizezi întreaga viață astfel încât să eviți orice situație care-ți provoacă neliniște, poți să înțelegi că te simți respins și să transformi experiența respectivă într-o credință despre propria valoare.

Însă adevărata competență emoțională începe exact în punctul în care ai identificat emoția și urmează să decizi ce vei face.

Emoția este informație, nu verdict

 Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem învăța despre emoții este că nu sunt niște judecători imparțiali ai realității, ci doar niște semnale extrem de valoroase.

Iată și căteva exemple: când simți frică, emoția îți spune că ai perceput un posibil pericol, chiar dacă nu întotdeauna pericolul este real. Dacă simți furie, emoția îți spune că ceea ce se întâmplă e, în percepți ta, o nedreptate. Din nou,  emoția nu îți garantează că interpretarea ta este corectă. Atunci când simți rușine, emoția îți spune că există riscul unei evaluări negative, nu neapărat că ai făcut ceva rușinos.

Aici apare una dintre cele mai frecvente erori umane: reacția emoțională brută precede gândul conștient, chiar dacă orice emoție presupune o formă minimă de procesare inconștientă a informației. Din această cauză avem tendința să îi acordăm automat statutul de adevăr. Dar emoțiile funcționează mai degrabă ca un sistem de alarmă, iar o alarmă merită ascultată, nu și urmată orbește.

Multă vreme am privit suferința în alb și negru: dacă treci printr-un eveniment greu, ori te distruge, ori îl depășești pentru că ești excepțional de puternic, adică ori ești traumatizat, ori ești rezilient. Dacă traumă a fost atât de repetat încât aproape am alunecat în a cataloga orice moment mai dificil din viață ca fiind “traumatic”, reziliența abia se impune “pe piață”, chiar dacă acets concept există (și în psihologie) de mai bine de 50 de ani. Acum i-a venit rândul “la comercializare”, prin folosirea superficială a termenului, ca și cum omul ar trebui să suporte oriceși să-și revină repede, ceea ce nu corespunde sensului științific al conceptului.

 Poate că am fi tentați să suprapunem maturitatea emoționala peste reziliență cee a ce nu e corect. Maturitatea emoțională și reziliența, deși nu sunt același lucru, au, însă, același mecanism: autoreglarea flexibilă. Maturitatea emoțională nu îți garantează reziliența, dar e una dintre puținele părți din reziliență care se află în puterea ta, se în dificultăți obișnuite, de zi cu zi, nu atunci când se prăbușește totul.

George Bonanno, unul dintre cei mai importanți cercetători ai rezilienței, a arătat că realitatea este mult mai puțin dramatică și mult mai încurajatoare, chiar dacă discuțiile despre traumă ne-au făcut să percepem contrariul.

Urmărind oameni care au trecut prin doliu, accidente, boli grave, dezastre sau atentate, a observat ceva surprinzător: majoritatea dintre ei nu se prăbușesc definitiv. Suferă, uneori foarte mult, dar continuă să funcționeze, să aibă relații, să muncească, să își crească copiii și să își reconstruiască viața. Cu alte cuvinte, reziliența nu este o superputere, ci ceva mult mai obișnuit și poate că tocmai acest lucru o face atât de importantă.

Mai interesant este că Bonanno nu a găsit un profil clar al „omului rezilient”, nu există o personalitate magică și nici vreo trăsătură care să garanteze că vei face față tuturor dificultăților. În schimb, există ceva care apare constant în cercetările sale, și anume, flexibilitatea, capacitatea de a observa ce impune situația, de a avea mai multe variante de răspuns și de a schimba strategia atunci când cea folosită până acum nu dă rezultate.

Maturitatea emoțională arată destul de banal

Un om matur din punct de vedere emoțional se poate enerva din când în când. Chiar și un om matur din punct de vedere emoțional mai are de rezolvat unele probleme interioare, dar poate spune:

„Sunt furios și totuși nu te voi răni.”

„Mi-e teamă și totuși voi merge înainte.”

„Sunt dezamăgit . Asta nu înseamnă că totul este pierdut.”

„Am greșit și pot să repar.”

„Am nevoie de ajutor.”

Oricine poate părea echilibrat când lucrurile merg strună, dar maturitatea emoțională se vede în ceea ce rămâne din tine atunci când viața devine dificilă, în felul în care vorbești când ești furios, cum pui limite când ești rănit. Se vede în capacitatea de a suporta disconfortul fără să fugi imediat de el și fără să-l arunci asupra altora.