02 ian. Efectele psihologice ale schimbărilor climatice, între moft și îngrijorare reală
Puțini sunt, probabil, cei care nu au fost mișcați în vreun fel de însetatul ursuleț koala, care s-a așezat în mijlocul unei șosele din Australia, așteptând neputincios să fie salvat. A avut noroc, pentru că niște bicicliștii au trecut prin zonă. A sărit efectiv pe recipientele cu apă, pe care aceștia le avea atașate de biciclete. Dincolo de drăgăleșenia acestuia, se află însă tragedia incendiilor care mistuie, de săptămâni bune, zone întinse din această țară. ceea ce trăiesc acum australienii care locuiesc în sudul Australiei este o traumă. 5 milioane de hectare din sudul Australiei au ars până acum, în urma recentlor incedii care fac încă pagube. Drama australienilor reverberează, așadar, în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, fie și prin povestea micului mamifer, care a devenit virală. Însă asemeni dezastrului din Australia, au loc, din ce în ce mai des, cu pagube imense, dezastre naturale, care lovesc în toate colțurile lumii.
În ciuda nenumăratelor povești triste cu care se soldează, an de an, inundațiile de la noi, de exemplu, probabil că suntem printre cei mai sceptici dintre pământeni când vine vorba despre modificările climatice. E de studiat dacă asta se întâmplă din cauza unui deficit informațional sau din cauza pasiunii noastre de a fi, mai degrabă, eterni “Gică contra”, acei “înțelepții” de serviciu care știu ei mersul lumii, spre deosebire de “proștii de occidentali”.
A fost enunțat chiar un paradox devenit celebru: “Deoarece pericolele pe care le reprezintă încălzirea globală nu sunt tangibile, imediate sau vizibile în viața de zi cu zi, oricât de grozave ar părea, mulți vor sta cu mâinile încrucișate și nu vor face nimic concret. Totuși, așteptarea până când vor deveni vizibile și acute, înainte de a lua măsuri serioase, va însemna, prin definiție, prea târziu”. Cei foarte prieteni cu școala vor recunoaște, așadar, enunțul destul de celebrului Paradox al lui Giddens. (https://eiuperspectives.economist.com/energy/giddenss-paradox).
Anthony Giddens este un sociolog britanic, considerat una dintre cele mai proeminente figuri ale sociologie moderne. Printre multe alte poziții ocupate, a fost director al prestigioasei London School of Economics. Aceiași prieteni buni cu școala, însă pară și foc pe discursul suedezei Gretei Thurnberg, ar putea să invoce faptul că, atâta timp cât a fost consilierul lui Tony Blair, Giddens e stângist, deci socialist, adică marxist, ba chiar comunist… Bun, ideea e să ținem focusul pe problemă și să ne gândim mai bine: oare de ce o fi fiind omul considerat unul dintre cei mai mari sociologi moderni? Pentru cercetările sale sau pentru că a fost consilier al unui prim-ministru? Personal, am toată admirația pentru liderii de orice fel și de orice doctrină, care se înconjoară de oameni valoroși, fiindcă asta spune destul de multe lucruri și despre alte chestiuni, de fapt…
Probabil că majoritatea românilor bufnesc într-un râs homeric la auzul veștii că…nu doar Greta Thumberg, ci o mulțime de oameni sunt, de fapt, traumatizați de încălzirea globală. În Groenlanda, de exemplu, nivelurile de anxietate din această cauză sunt atât de ridicate, încât au crescut rata sinuciderilor și cea a alcoolismului.
Nu mai vorbesc despre acei oameni care se află chiar în mijlocul dezastrelor naturale…Sper că măcar ei ar avea dreptul de a nu fi numiți “nebuni”, chiar dacă trăiesc niște stări emoționale extreme.
Iar efectele merg de la anxietate până la depresie. E deja demonstrat că schimbările climatice lasă deja urme însemnate atât asupra sănătății fizice, cât și a celei psihice.
Ce treabă am, însă, cu Giddens și paradoxul lui? Păi, explică o bună parte a reacțiilor suficient de încinse de după discursul deja celebrei Greta Thumberg. De ce pentru mulți a fost mai la îndemână să pună pe seama nebuniei patosul ei sau să o acuze de ipocrizie atunci când i-au dat lacrimile, în timp ce le spunea liderilor lumii “You have stolen my dreams and my childhood with your empty words” (“Mi-ați furat visurile și copilăria cu cuvintele voastre goale”).
Și-aici, o precizare necesară: sindromul Asperger nu înseamnă nebunie, nici măcar în înțelesul popular al termenului, cum nebunie, dacă e să fim foarte preciși, nu înseamnă nici, de exemplu, tulburarea obsesiv-compulsivă și nici depresia, în absența unui episod psihotic. De altfel, se discută deja, de ceva timp, despre scoaterea manifestărilor specifice sindromului Asperger din edițiile viitoare ale DSM (unul dintre manualele de diagnostic psihiatric).
O re-lectură din DEX, în cazul în care nu ne mai amintim cum arată “nebunul satului”, poate fi o opțiune. Interesant ar putea fi dacă și unde s-ar încadra (singuri!) cei cărora le-a declanșat o reacție atât de viscerală un discurs, oricum ar fi fost discursul, oricine l-ar fi spus și oricare ar fi fost tema, atâta timp cât nu instiga la schingiuri sau alte grozăvii…
Care-i faza, totuși, cu efectele psihologice ale schimbărilor climatice
Așadar, revenind la oile noastre, odată cu descoperirea schimbărilor climatice, au apărut și efecte la nivel psihologic, de la niveluri ridicate de stres, până la traumele care lasă urme pe termen lung. Astfel că, în prezent, în psihologie există o ramură numită ecopsihologie, iar angoasa provocată de schimbările climatice nu mai e ceva de neglijat deja de o bună bucată de vreme.
Pentru noi,faptul că o astfel de temă poate crea suferință psihică e ceva “năstrușnic”. Însă, de exemplu, toaleta din fundul curții li se pare, probabil, la fel de năstrușnică celor din zonele unde preocuparea pentru schimbările climatice naște angoase puternice…
Ecopsihologii consideră că societatea modernă este într-o stare extremă, patologică, de ruptură de natură, iar asta se vede în viața de de zi cu zi, în “incidentele” ecologice.
În urma studiilor, au fost identificate 3 tipuri de preocupare privind aceste schimbări climatice, acolo unde aceasta există.În funcție de gradul în care sunt preocupați de această problemă, se constată și o afectare mai mare sau mai mică. Așadar, specialiștii vorbesc despre preocuparea egoistă, care se referă la măsura în care modificările climei, poluare, afectează individul. Apoi, alții oameni pot fi încadrați în zona preocupării altruiste. Aici sunt cei care sunt îngrijorați de viitorul copiilor lor. Li se adaugă iubitorii de animale și/sau plante, care intră în cateogaria preocupării pentru biosferă. Aceștia din urmă sunt și cei mai afectați despre ceea ce se întâmplă acum cu natura.
Cei din primele două categorii nu au o afectare semnificativă, la nivel psihologic, din această cauză. Drept urmare, nici nu întreprind acțiuni menite să reducă efectele, precum reciclarea, econmisirea energiei sau căutarea unor modalități alternative, mai blânde cu mediul înconjurător.
O direcție foarte modernă de cercetare este trauma indusă de schimbările climatice și intervențiile psihologice eficiente în astfel de situații.
Trauma se referă la experiențele sau situațiile care sunt dureroase din punct de vedere emoțional, extrem de stresante, copleșitoare, care depășesc abilitățile unei persoane de a le gestiona, lăsând indivizii cu un puternic sentiment de neputință.
Andy Fisher, unul dintre psihologii cei mai implicați în acest domeniu, al ecopsihologiei, afirmă că primește tot mai des întrebarea “Ok, cum facem să depășim această traumă?” La o astfel de întrebare pot fi date o mulțime de răspunsuri. Dar ecopsihologii care se declară foarte preocupat de a-i face pe oameni să conștientizeze, indiferent de convingerile lor, că trăim într-o eră a traumei generate de schimbările climatice, răspunsul este unul mai degrabă contextual. Din cauză asaltului continuu, traumatizant, asupra biosferei pe care o împărțim cu toții, ei consideră că ne aflăm într-o lume necruțătoare și în privința atacului asupra psihicului noastru, a sistemului nostru nervos, iar asta se poate observa la toate nivelurile vieții de zi cu zi, în care mai toată lumea pare prinsă în capcana fricii, iar reacția este aceea de luptă, fugă sau “îngheț”. Una dintre ipotezele lor este aceea că această traumă cauzată de schimbările climatice, este continuatoarea vechilor declanșatori ai la fel de vechilor noastre traume, care creează o continuă senzație psihologică de neputință, destul de evidentă în, de-acum, clasicul “nu mai pot/rezist”, rostit cu voce tare sau doar în gând. Cum ar arăta, însă, vindecarea unei astfel de traume?
Păi ce facem atunci când vine, de exemplu, o furtună? Căutăm un loc în care să ne refugiem.
Trauma implică, însă, mai multe niveluri. Unul dintre ele este cel epigenetic. Dacă strâmoșii noștri au fost traumatizați, la un moment dat, sever, sau au trăit într-o perpetuă traumă în masă (război, regimuri dictatoriale, dezastre naturale etc), ADN-ul lor a fost afectat, iar acest ADN alterat ne-a fost transmis prin gene.
Totul e, de fapt, despre relații. Inclusiv cu noi înșine
Un alt nivel este cel cultural. În acest sens, afectarea se produce la nivel de meme. De exemplu, atacul asupra Turnurilor Gemene, pentru populația ameircană și nu numai, sau comunismul, în cazul nostru, sunt fenomene care nu rămân fără efecte pe termen lung. Toate problemele cu care ne confruntăm sunt rezultatul traumelor noastre trecute.
Trauma trăiește în memoria și în corpurile noastre, ceea ce produce, cel mai adesea, disfuncționalități. Disfuncționalități care vor deveni din ce în ce mai grave, cu cât mai mult durează nevindecarea traumei.
Mai grav, adesea traumele sunt refulate. Iar prin refulare, nu facem altceva decât să o recreem și o observăm în drama relațiilor noastre. o perpetuăm în disfuncționalitatea familiei noastre, în structurile noastre sociale, și o codăm în memele noastre, ceea ce, desigur, se reflectă în problemele din viețile noastre. Cu cât mai mult amânăm să o abordăm, cu atât mai multe necazuri creează, întocmai copilului problemă care strigă, de fapt, după atenție.
Așadar, trauma ca urmare a amenințărilor schimbărilor climatice, pentru a fi abordată, are nevoie de fiecare dintre noi. Înclinația noastră naturală, psihologică, este să ne mutăm atenția de la o problemă care nu pare urgentă, chiar dacă e gravă, pentru că o astfel de confruntare e dureroasă, deci traumaticp, și ne poate zgândări probleme fundamentale ale identității. Procesul se numește evitare. Însă specialiștii ne avertizează că nu mai putem să ne deviem atenția prea mult timp de la pericolul pe care îl reprezintă modificările climatice, pentru că pentru că aceasta implică, deja, o amenințare existențială, fiind în pericol supraviețuirea tuturor speciilor, incluzând specia umană. Iar ceea ce se întâmplă acum pe planeta noastră stă mărturie. Tot mai mulți lideri spirituali, incluzându-l aici și pe Papa Francisc, dar și specialiștii din mai multe domenii, fac apel la confruntarea și cunoașterea unor adevăruri dure despre relațiile noastre. Întrucât trauma este înrădăcinată în relații, o posibilă rezolvare poate veni și prin îmbunătățirea relațiilor, prin reconciliere. Procesul, însă, nu poate începe fără a accepta adevărurile dificile.Papa Francisc proclamă că “se impune o nouă și universală solidaritate” și face un apel către toți care îi aud chemarea să se angajeze într-un nou dialog despre ce înseamnă să fii uman într-o eră când umanitatea modelează viitorul vieții p pământ.
Mulți ecopsihologi indică spre o cale a spiritualității, menită să creeze un spațiu sacru în care ar putea fi conținută deznădejdea ce ar rezulta atunci când ne deschidem în fața adevărurilor dureroase. Pentru ca vindecarea să apară, acest spațiu trebuie să fie aidoma unui vas alchimic, ce permite emoțiilor noastre dificile să se manifeste și apoi să se transforme, prin coeziunea oamenlor. Pare a fi un demers foarte dificil, dar, de fapt, argumentează ei, e unul mai degrabă natural. În fond, de-a lungul timpurilor, oamenii s-au coagulat în grupuri pentru a fi mai puternici și pentru a depăși amenițările. Din punctul lor de vedere, acceptarea acestui adevăr va fi eliberatoare.
Pentru a ne vindeca relațiile, însă, e necesar să începem prin a fi onești cu noi înșine. Cel mai bazal nivel al relațiilor noastre bolnave este cel al relației cu propria noastră natură. Care este adevărata natura umană? Dacă avem credința că natura umană este bună, atunci punctul de start în călătoria noastră de vindecare este să devenim conștienți de suferința noastră profundă și suferință și să cultivăm dorința puternică de a redeveni întregi. E nevoie să ne examinăm tiparele de relaționare și de găndire, întrucât ceea ce rezultă din ele, tiparele comportamentale sunt cele care ne provoacă atât de multe necazuri în viață. Pentru a le schimba, întâi trebuie să le știm. Deci, a învăța o practică a conștientizării este antidotul pentru sinele nostru rănit.
O dată ce începem procesul de vindecare, probabil că ne vor atrage atenția multitudinea de moduri zn care proiectăm durerea și suferința proprii asupra altora. Primele “victime” sunt, de regulă, cei apropiați, întrucât intimitatea implică o încredere pe care o dezvoltăm în relație cu o altă persoană, care ne permite să fim noi înșine. Așadar, așa cum îndrăznim să ne arătăm rănile în relații cu cei ce ne sunt foarte apropiați, odată ce începem procesul de vindecare a rănilor, vom putea aduce această vindecare și în relațiile cu cei dragi. Avem nevoie să ne deschidem, să împărtășim cu alții procesul de vindecare, pentru că odată ce acest lucru se va întâmpla, vom putea dobândi o mai bună perspectivă asupra propriului demers de însănătoșire, prin verbalizarea insight-urior și exprimarea rănilor noastre.Sigur, acest mod sugerat de ecopsihologi, de împărtășire a intimității, poate fi dificil, întrucât necesită un nivel ridicat de comapsiune atât pentru noi înșine, cât și pentru ceilalți. Dar asta este ceea ce înseamnă a fi uman.
Așadar, trauma cere confruntarea adevărurilor dificile. Pe măsură ce o rană se vindecă, se poate trece la următoarea. Pe rând, vom putea ajunge în punctul în care să ne descoperim inimile deschise pentru iubire. Iar acesta este marea răsplată pentru eforturile noastre. Astfel, susține Andy Fisher, vom descoperi că avem un potențial interior nelimitat pentru a putea privi adevărul cu dragoste și înțelegere profundă.
Așadar, primul pas este să fim onești cu noi înșine, apoi cu cei apropiați apoi și apoi, să deschidem cercul spre sfere din ce în ce mai vaste de înțelegere și participare (Andy Fisher).
Abia astfel vom atinge un nivel absolut necesar de emancipare și de responsabilitate, putem avea contribuții cu sens în comunitate, determinându-i și pe alții să formeze grupuri de suport pentru cei ce vor începe propria călătorie vindecătoare.
Trauma generată de schimbările climatice ne cere să ne vindecăm relațiile. Este un imperativ ce merge mână în mânâ cu procesul nostru de vindecare. În influenta sa carte “Traumă și recuperare” , Dr. Judith Herman subliniază că trauma distruge legăturile de susținere dintre individ și comunitate și că solidaritatea este “cel mai puternic antidot pentru experiența traumatică”.
Concluziiile
Procesul de vindecare începe cu conștientizarea și este alimentat de intenția de a ne vindeca relațiile – cu noi înșine, a unuia cu celălalt, în comunitate și cu natura însăși. Puterea creării unui spațiu spiritual depinde de credința noastră în legătură cu natura umană. Dacă vom căuta să vedem răul din oameni, conform unei celebre distorsiuni cognitive, biasul de confirmare, pe acela îl vom și găsi. Însă același lucru e valabil și în sens invers: dacă vom căuta bunul din oameni, acela va ieși la suprafață.
Spațiul sacru unde am nevoe să mă refugiez este în interior și reflectt în spațiul fizic pe care îl decupez din exteriorul casei mele pentru contemplare (studiere).
Procesul exterior, așa cum îl vede fiecare, va arăta destul de diferit, însă ar trebui să-l oglindească pe cel din interior, pentru că noi toți împărtășim natura umană. ÎN fond, ceea ce se întâmplă acum reprezintă, de fapt, fractura din natura noastră umană adevărată, care are nevoie de vindecare pentru repararea relațiilor la toate toate nivelurile, inclusiv cu mediul exterior. Lumea “zdrobită” e doar reflexia relațiilor noastre distruse. În loc de obsesia legată de de starea lumii, în primul rând ne revine fiecăruia sarcina să ne uităm în interior. Doar din interior poate veni puterea de vindecare prin care suferința va salva lumea. (Andy Fisher, Ecopsihologia radicală: Psihologia în serviciul vieții).
Deși efectele fizice și de mediu ale schimbărilor climatice sunt de mult timp recunoscute, până de cutând, a fost dată o atenție destul de mică efectelor asupra sănătății mentale. Însă o teorie cuprinzătoare, strategii și resurse pentru abordarea impactului psihologic al schimbărilor climatice sunt prezentate de psihoterapeutul american Leslie Davenport, în “Emotional Resiliency in the Era of Climate Change”.
