01 iun. LUMEA, PE CALE SĂ-ȘI IASĂ DIN MINȚI ? :)
“Omul sănătos este un bolnav care se ignoră”. Cu această replică a medicului șarlatan Knock, din piesa de teatru cu același nume a lui Jules Romains, iși începe psihiatrul francez Patrick Lemoine volumul “Misterul Nocebo. Știrile ne pot îmbolnăvi cu adevărat?”… O carte prin care încearcă să atragă atenția asupra efectelor pe care le poate avea propagarea uriașei cantități de informație, mult peste ceea ce poate “absorbi” mintea omului. Difuzându-și mesajul prin toate mijloacele de informare în masă disponibile la acea vreme, doctorul Knoch ar fi reușit să-i convingă pe mai toți oamenii din canton să-i calce pragul. Plecau din cabinetul său cu maladii imaginare, sugerate de Knock.
Potrivit lui Lemoine, singura diferență față de situația din zilele noastre ar fi că lucrurile nu se mai întâmplă la nivel de canton, ci la scară planetară…Iar dacă lucrurile vor evolua la fel, “lumea noastră e pe cale de a deveni un imens spital”. Psihiatrul se întreabă dacă este posibil ca, „din cauza faptului faptului că este informat, dezinformat, chinuit, mințit, neliniștit, stresat, agitat, descurajat, disperat, omul modern să se pregătească să se prăbușească într-un soi de marasm anxios, propice înfloririi unui șir lung de maladii noi?”.
Viața zilelor noastre se desfășoară sub spectrul răspândirii rapide a crizelor social-economice, incertitudinii, riscului și adversității. Viteza e incomparabil mai mare decât în trecut. Acum suntem la un click distanță la informații din aproape orice colț al lumii. Dar gravitatea acestor factori de risc stresori nu este mai pronunțată decât a celor existenți de-a lungul istoriei omenirii: dezastrele naturale, războaiele și amenințările au însoțit omul pe tot parcursul existenței sale. Ba, mai mult, pericolul la care se expuneau strămoșii noștri pentru procurarea resurselor necesare supraviețuirii, dar și amenințarea bolilor fără leac în acele vremuri s-ar putea să fi făcut, din acest punct de vedere, mult mai dificilă viețuirea lor.
De-a lungul a zeci de mii de ani, creierele noastre au evoluat și s-au adaptat necesităților de procurare a hranei și de supraviețuire în situații de viață și de moarte. Cu alte cuvinte, de-a lungul istoriei, omul a făcut dovada că deține resursele pentru a depăși adversitatea. Aspectele pozitive ale dezvoltării umane i-au preocupat pe gânditori încă din perioada antică, regăsindu-se în operele filosofilor acelor vremuri. Dar în psihologie, acestea au început să fie abordate științific abia la jumătatea secolului trecut, iar mai intensiv, din anii ’90, când au fost puse bazele psihologiei pozitive (Seligman&Csiksentmihaly).
“Creierele noastre sunt programate genetic pentru curiozitate – împreună cu geamăna sa neuronală, îngrijorarea”, observă Todd Kashdan. Drept pentru care globalizarea informației vine, pentru omul modern, la pachet cu o cantitate semnificativă de noi motive de îngrijorare. Din cauza efectului activării prealabile, în zilele noastre o persoană poate avea deja un nivel ridicat de stres, deci o stare afectivă deteriorată, în momentul în care se confruntă cu evenimentul aversiv (ex. pierderea locului de muncă, bullying organizațional, boala/dispariția unei persoane semnificative etc). În aceste condiții, alegerea unei scheme cognitive adecvate sau adaptarea acesteia nu mai poate avea loc sau se realizează cu mare dificultate. Iar dacă mai avem în vedere faptul că starea de bine este una subiectivă, construită pe baza percepțiilor individuale asupra propriei vieți și asupra evenimentelor din jurul său, misiunea omului modern de a trece nezdruncinat peste încercările provocatoare ale vieții ar putea să nu fie una tocmai ușoară, în ciuda descoperirilor menite să-i ușureze sau să-i salveze viața.
Prin urmare, factorii de risc reali nu sunt singurii care trebuie avuți în vedere atunci când vorbim despre alterarea stării de bine și recâștigarea acesteia. Persoanele reacționează diferit față de același eveniment, aceeași persoană poate avea reacții diferite în contexte diferite. Un eveniment negativ are o încărcătură subiectivă în funcție de persoana care e nevoită să-l confrunte. Tocmai de aceea, rezolvarea cu succes a unei situații dificile și ce anume determină alegerea soluțiilor potrivite suscită un interes semnificativ în zilele noastre.
…și câteva cuvinte despre reziliență…
Deși practicată de mii de ani, reziliența a devenit temă de cercetare în domeniul socio – uman abia în ultimii zeci de ani. Reziliența poate fi privită ca unul dintre cele mai provocatoare și integrative concepte apărute în domeniul științelor sociale în ultimul secol. Cuvântul reziliență există de mult timp în cultura latină: resiliere (lat.) înseamnă recul în urma unui șoc fizic violent. Este folosit de sute de ani în alte domenii, de la agricultură la știința materialelor, dar intrarea sa în domeniul psihologiei este de dată relativ recentă. Din 1980, conceptului de reziliență în psihologie, biologie, sociologie, lingvistică și antropologie i-au fost dedicate o mulțime de studii, bine primite pe toate continentele.
O posibilă explicație, cel puțin în domeniul psihologiei, ar putea fi faptul că schimbă paradigma asupra ființei umane, de la vechea viziune ce avea în prim plan deficiența, boala, neputința, lipsurile, vulnerabilitatea, suferința. la resursele persoanei, familiei sau comunității de a supraviețui și chiar de a se dezvolta în urma traumelor, adică „lovituri” puternice, percepute ca șocuri.
Putem observa că oameni implicați în aceleași evenimente traumatice reușesc în grade diferite să le facă față și să revină la parametrii inițiali de funcționare sau chiar să-i îmbunătățească. Citat în mai multe lucrări despre reziliență, studiul anual făcut în rândul angajaților companiei Bell din Ilinois încă din 1975 a scos în evidență reacții diferite ale angajaților când compania a trecut printr-un “cataclism” (la începutul anilor’90): de la crize cardiace, accidente vasculare cerebrale, cancer, declanșarea unor tulburări mintale, violență, divorțuri, suicid, la sporirea creativității, dezvoltării personale și a încrederii în forțele proprii. Cei care au reușit să facă dovada rezilienței reprezentau o treime din numărul total de angajați.
Corelarea mai multor studii privind modul de reacție al oamenilor în situații “de viață și de moarte” i-au ajutat pe oamenii de știință să desprindă câteva principii:
- prin depășirea rezilientă a situațiilor dificile, persoana se dezvoltă, iar efectele acestei dezvoltări au impact pozitiv asupra grupului;
- dacă factorii stresori se cumulează, reziliența persoanei scade;
- reziliența persoanei nu se manifestă obligatoriu în toate situațiile, ci depinde de situație și de anumite exigențe de adaptare;
- reziliența trebuie privită din perspectiva dezvoltării persoanei și în raport cu șansele de inserție socio-profesională.
Există multe definiții și caracteristici enunțate ale conceptului de reziliență, însă două teme centrale par să domine semnificația acestui concept în gândirea modernă din acest domeniu. Prima vizează capacitatea de restabilire rapidă a echilibrului, cea de a reveni la starea ințială, după experimentarea unui eveniment foarte stresant. A doua se referă la sustenabilitate, adică acea calitate ce presupune continuarea traiectoriei de redobândire a echilibrului, de însănătoșire și chiar creștere și îmbunătățire a funcționării persoanei, ca rezultat al reacțiilor sănătoase la factorii stresori pe care i-a experimentat. Desigur, importanța fiecăreia dintre cele două dimensiuni variază de la cercetător la cercetător, dar acestea apar în cele mai multe dintre studiile despre reziliență.
Cum au ajuns cercetătorii la aceste noi direcții de studiu? Păi au observat că modelul standard al bolii nu se potrivește întotdeauna cu observarea răspunsurilor individuale sau ale comunităților la experiențele stresante. De exemplu, sondajele naționale din SUA arată că NU au fost diagnosticate probleme emoționale sau comportamentale în cazul a trei sferturi din populație. S-au înregistrat multe cazuri de copii crescuți în condiții socio-economice defavorizate, dar care au demonstrat că au putut depăși aceste obstacole și s-au dezvoltat favorabil. (ex. studiile efectuate de-a lungul timpului de Norman Garmezy). Câteva grupuri care au experimentat niveluri ridicate de factori standard de risc nu au arătat, totuși, tipare notabile ale bolii, așa cum ne-am fi așteptat conform modelului consacrat, axat pe boală.
Chiar și stresul generat de o maladie precum cancerul este urmat adesea de un puternic sens al creșterii umane, mai degrabă decât de renuțare sau retragere.
Paradigma rezilienței sugerează, așadar, că, în ceea ce privește persoanele și comunitățile, norma o reprezintă mai degrabă răspunsurile sănătoase la factorii de risc. Nu numai absența bolii, ci procesul dinamic de adaptare cu succes la evenimentul stresant este esențial. Și probabil aici ar putea fi una dintre cheile ameliorării pericolului “marasmului anxios” despre care vrbește psihiatrul francez Patrick Lemoine.
De altfel, așteptările individuale au un puternic efect asupra rezultatelor acțiunilor întreprinse și asupra circumstanțelor viitoare. Atitudinile direcționează acțiunile. E cunoscut deja principiul profeției autoîmplinite. Acest lucru nu are de-a face cu ceea ce se cheamă “atitudine pozitivă cu orice preț”. Deși folosit pe scară largă în cultura noastră modernă și nu numai, din punct de vedere psihologic, “atitudinea pozitivă” nu este un concept prea util, pentru că atitudinea este definită, la rândul său, prin trei componente: cognitivă, afectivă și comportamentală. Dacă atitudinea rămâne doar la nivel de idee, simpla repetiție a gândurilor pozitive nu va aduce rezultatele dorite, ba chiar e posibil să îi ducă pe mulți spre eșec și apoi spre dezamăgire.
