
05 iun. Perfecționismul, binecuvântare sau blestem? (I)
Ani întregi am auzit zeci, poate sute de oameni caracterizându-se cu emfază “sunt o persoană perfecționistă”. Probabil că un astfel de om încă mai primește înclinările aprobatoare ale capetelor membrilor unei comisii de selecție pentru vreun loc de muncă. Deși răspunsul perfecționistului la întrebarea “Ce anume nu faci perfect?” s-ar putea să-i scutească de niște belele ulterioare…
Cum nimeni nu se naște învățat, o bună perioadă a vieții am trăit cu ideea că perfecționismul e, într-adevăr, o mare calitate, garanția lucrului bine făcut. Ce vorbesc? A lucrului făcut perfect. Dar oare chiar așa o fi?
Ca să abordăm chestiunea metodic, încep prin a consemna că sunt destui cercetători într-ale comportamentului uman care susțin că nevoia de a fi sau de a părea perfect este o motivație excelentă pentru atingerea unor țeluri ambițioase. De exemplu, sportivii de performanță sau oamenii de știință. Fixarea unor standarde personale foarte înalte n-ar trebui să-i trimită direct în categoria oamenilor cu probleme psihice.
Psihologul american Paul Hewitt, profesor la University of British Columbia, și colegul său de cercetări, Gordon Flett, profesor la York University Canada, studiază de mai bine de 20 de ani perfecționiștii. Despre concluzia cercetărilor amintite mai sus, potrivit căreia perfecționismul este un motivator adaptativ, Hewitt afirmă că este o simplificare excesivă: nu se face diferența între “dorința de a excela” și “dorința de a fi perfect”. De altfel, el este intransigent cu autorii acestor studii. Din punctul său de vedere, nevoia de a fi perfect nu poate fi adaptativă pentru om. Ba, mai mult, poate atrage depresia, anxietatea, felurite tulburări de alimentație sau alte probleme de sănătate mintală. Nevoia de perfecțiune, sub diferitele sale forme (perfecțiunea propriei persoane, perfecțiunea celuilalt, combinația celor două, dorința de a părea perfect), se asociază cu propriul set de probleme patologice. Pe scurt, perfecționismul ne poate îmbolnăvi mental. Perfecționistul e vulnerabil la boala psihică, până în punctul în care poate recurge chiar la sinucidere. “Nicio formă de perfecționism nu este lipsită de probleme” afirmă Hewitt și Flett.
“Nu risc nimic. Trebuie să controlez totul. Acționez doar când știu că rezultatul va fi o reușită.”
Dacă vă recunoașteți în aceste afirmații, s-ar putea să fiți printre cei despre care scriu. În această situație, dacă trageți adânc aer în piept și vă străduiți să vă relaxați (doar sunteți un perfecționist, așa că și relaxarea trebuie să fie tot una perfectă:)), s-ar putea să merite să vă puneți următoarele întrebări: Când totul trebuie să fie perfect, poate ceva, vreodată, să fie suficient de bun?
Poate să vă amintiți de succesivele amânări ale unor acțiuni, din cauză că nu era încă totul pregătit ca la carte, motiv pentru care a trecut șansa pe lângă voi. Sau, poate, erați deja prea obosit/ă pentru a mai face ceva.
Sau, poate, vă amintiți nefericirea trăită în timpul vacanței “imperfecte” – era o pată în soare – din cauza căreia nici n-ați observat că au fost niște lucruri ce meritau totuși băgate în seamă.
Este, așadar, perfecționismul o trăsătură dorită, calea spre atingerea sigură a standardelor înalte? Sau este un handicap psihologic, calea spre ezitare, amânare, amăgire?
Unde e limita între perfecționism și excelența personală, de-acum celebra “cea mai bună variantă a ta”?
Sunt cei ce caută perfecțiunea la birou, în societate sau în bucătărie, să zicem, niște persoane chiar atât de demne de admirat?
Până și Marta Stewart a sfârșit cam prost, după gustul meu (google it!). Pentru cine nu și-o amintește, este doamna cu mâncarea perfectă, familia perfectă, afacerea perfectă, vacanțele perfecte…Figura iconică ce a înnebunit în anii ’80-’90 milioane de oameni, deopotrivă femei și bărbați, pentru că totul trebuia să fie “ca la Marta”. Înclin să cred că până și americanii s-au prins că e ușor nerealist, drept pentru care par să se fi înmulțit filmele cu femei care mai ajung la birou cu o pată de mâncare pe îmbrăcămintea office, fericite posesoare ale unor copii prea “urlători” pentru niște urechi sensibile sau cu domnul care nu-i veșnic cald – surâzător între o criză de gelozie a soției, un tuns responsabil de gazon și o soluție bine țintită la o problemă globală tocmai ivită.
Standardele înalte, determinarea și conștiinciozitatea întru împlinirea perfecțiunii sunt puternic încurajate în diverse domenii. Perfecționiștii sunt organizați, își impun standarde înalte în toate rolurile și le impun și celorlați. Perfecționiștii “pot”, “trebuie” și “fac” astfel încât să atingă nivelul suprem de performanță. Trebuie să fie perfecți, fără ezitări, fără abateri, fără greșeală.
Pentru ei, mereu este vorba despre “totul sau nimic” și mai puțin despre “destul de bun”. De ce? Păi, în urma unei bogate cazuistici și a cercetărilor aferente, psihologii au găsit multiple legături între perfecționism și boală. Aceștia sunt hipersenzitivi la imperfecțiune și eșec pentru că sunt convinși că farmecul și acceptarea lor depinde de capacitatea de a nu greși.
Psihologii văd perfecționismul, mai degrabă, ca pe un handicap: perfecționiștii sunt vulnerabili la distres (stresul “rău”), obsedați de sentimentul ratării, care vine adesea împreună cu indecizia, procrastinarea și rușinea. Au o stimă de sine vulnerabilă, chiar și în cazurile în care pozează în “perfecți”. O greșeală cu o semnificație redusă e interpretată drept o catastrofă: “Nu voi mai fi la fel de respectat de ceilalți pentru că i-am dezamăgit. Am ratat totul”. Apoi, o altă convingere întâlnită în rândul perfecționiștilor este “dacă nu îmi stabilesc cele mai înalte standarde, sunt o persoană de mâna a doua. Urăsc să fiu altceva decât cel mai bun în orice”.
Bietul perfecționist, obsedat de frica de eșec și de cea de a fi dezaprobat, este doar la un pas de ciclul vicios ce-l poate duce la auto-distrugere: fixându-și obiective nerealiste, riscă să rateze atingerea lor. Probabil că asta îl va întrista și va deveni letargic, puțina energie consumându-și-o ruminând sentimentul puternic al ratării. Își va administra, apoi, doze semnificative de auto-învinovățire nu va face decât să-și diminueze și mai mult stima de sine și așa fragilă, pentru că, nu-i așa, se simte un învins. Sunt nefericiți și cu o productivitate discutabilă. Cei mai mulți perfecționiști sunt compulsivi, obsesivi și rigizi. Așa poate fi explicată și importanța excesivă pe care o acordă ordinii și organizării:”Trebuie să fiu o persoană foarte meticuloasă, pentru că organizarea este foarte importantă pentru mine.”
De unde vine perfecționismul acestor oameni? Psihologii spun că din imperativele interiorizate în perioada dezvoltării, de la persoanele semnificative. Poate că acestea au fost prea critice, blamându-i sau pedepsindu-i de fiecare dată când n-au reușit să fie perfecți. Perfecționistul adult trăiește cu vocea interiorizată a celui investit afectiv, care i-a impus standarde mult prea înalte față de ceea ce putea el. (Va urma)