23 iun. MI-E O LENE DE MĂ DOARE…CE POT SĂ FAC? … sau câte ceva despre procrastinare
La o primă strigare, îi spunem lene. Pe nivelul următor, o numim amânare, iar când îi dăm o semnificație mai academică, numele ei devine procrastinare. Totuși, lene, amânare și procrastinare nu exprimă exact același lucru.
Necesitatea folosirii cuvântului “procrastinare” apare din nesuprapunerea semantică totală cu “amânare”(comportament) și “lene” (trăsătură de personalitate), preexistente în limba română, cu care adesea, în limbajul curent, se confundă. “Amânarea” nu circumscrie înțelesul repetitiv al comportamentului procrastinator, iar “lenea” – în aria căreia intra, mai degrabă, procrastinarea, până să devină temă de cercetare și dezbatere – este, comportamental, diferită de procrastinare. (Zafiu, 2017)
Dacă toate procrastinările sunt amânări, nu toate amânările sunt procrastinare. În contextul lumii moderne, amânările sunt, adesea, parte necesară în procesul de structurare și prioritizare a sarcinilor. Procrastinarea implică amânarea voluntară a sarcinilor de care persoana este conștientă și are repercusiuni dăunătoare asupra performanței și afectivității.
Spre deosebire de leneși, procrastinatorii își doresc să ducă sarcinile la bun sfârșit, la standardele cerute.
Dincolo de discuțiile semantice, important e efectul cel mai des întâlnit: ne autosabotăm, amânând sarcini sau nu le mai facem deloc. Fie de teamă că nu le vom îndeplini suficient de bine, fie, poate, de groază că sunt prea multe și prea complicat de prioritizat. Până și gândul la consumul de energie pe care l-ar implica rezolvarea lor ne obosește…Și-atunci decidem, conștient sau nu, să … ne conservăm resursele, nici noi nu știm pentru ce. Cum s-ar spune, suntem copleșiți înainte de-a face ceva.
Joseph Ferrari, profesor de psihologie la Universitatea DePaul University din Chicago, a dedicat o însemnată parte a activității sale cercetării procrastinării. Potrivit uneia dintre zicerile sale favorite “toți oamenii amână lucruri, dar nu toți pot fi numiți procrastinatori”. Eu, una, înclin să-i dau dreptate, gândindu-mă că nici măcar o personalitate prolifică precum Leonardo da Vinci n-a fost ferită de așa ceva. Altfel cum să fi ajuns la concluzia că “e mai greu să începi decât să termini ceva”?
Unii consideră procrastinarea ca fiind opusul inspirației, acel tip de comportament al unei persoane ce constă într-o lungă ezitare, dincolo de o anumită limită nepericuloasă.
Profesorul Ferrari și echipa sa de cercetare au abordat procrastinarea ca pe ceva mai mult decât simpla trândăvie. Acești procrastinatori “cronici”, afirmă Ferrari, nu au o problemă de management al timpului, ci un stil de viață maladaptativ.
Rezultatele măsurătorilor sale au scos la iveală că 20 la sută dintre americani, bărbați și femei, sunt procrastinatori. Ei amână constant sarcini indiferent de mediul din care acestea provin: acasă, la muncă, la școală sau în relații. Practic, procrastinarea este modul lor de a trăi. Prin comparație, sunt mai mulți decât cei ce suferă de depresie și anxietate.
Întrebat dacă există diferențe ce țin de trăsăturile de personalitate între procrastinatori și cei ce se descurcă bine cu ceea ce au de făcut, Joseph Ferrari precizează că procrastinarea nu este o tulburare în sine, ci un simptom, un semn ce poate indica alte probleme. Cercetătorii au găsit legături între între procrastinarea cronică și tulburări de tipul hiperactivității cu deficit de atenție (ADHD), tendințe pasiv-agresive, tulburare obsesiv-compulsive șamd.
Oamenii care își găsesc în permanență motive pentru a-și termina sarcinile se focalizează, în primul rând, pe ceea ce au de făcut. Au o puternică identitate personală și sunt mai puțin preocupați decât restul de ceea ce psihologii numesc stimă socială, în acea componentă a sa în care stima socială poate fi opusă stimei de sine. Pentru mai multă precizie, sigur că stima de sine se construiește și pe baza stimei sociale, însă există contexte în care presiunea grupului nu lucrează în interesul individului (ex. “Nu mai ești cool dacă nu vii la bere cu noi. Dă-l încolo de proiect!”, “Nu gândești ca noi. Ești un ciudat.” Și puteți continua cu orice exemplu din acest registru).
Cei care au studiat problema procrastinării spun că o primă breșă în a duce la bun sfârșit o sarcină apare încă din formularea obiectivului, adică ce anume îți spui în minte că ai de făcut. Să luăm, pentru exemplificare, situația în care un student are de pregătit un examen. Dacă va gândi “mă apuc de învățat pentru examen”, probabilitatea de a tărăgăna momentul în care “se apucă” va fi mai mare decât dacă formularea va fi de tipul “azi voi parcurge cursul 1”. Acest exemplu ne poate ajuta să mai înaintăm un pas: necesitatea de a sparge o sarcină “mare” în altele mai mici și mai ușor de gestionat.
Nu e vreun mare secret faptul că unul dintre cei mai eficienți motivatori vine din dorința omului de a face un anume lucru și nu din coerciția de a face lucrul respectiv.
Așa că a-ți schimba “setarea” mentală din “trebuie” în “vreau” poate fi un demers salvator. Cum se poate face asta? Probabil că nu va funcționa dacă insiști să-l transformi pe “trebuie să curăț această casă mizerabilă” cu “vreau să curăț această casă mizerabilă”…Dar testează “Mă voi simți mult mai bine într-o casă curată. Pentru asta, am nevoie ca această mizerie să dispară. Vreau să mă simt mai bine.”
Pentru exemplul anterior, “Trebuie să învăț pentru examen” poate deveni în “Vreau să obțin o notă bună”.
Psihologizând puțin, spunem că modificăm strategiile de auto-sabotare. Din aceeași zonă – a restructurării cognitive – vine și raportarea la rezultat.
Urmărește să îndeplinești sarcina cât mai bine, nu neapărat s-o îndeplinești perfect. Chiar și ceea ce în limbajul uzual numim “mașina perfectă” mai dă mici erori, care vor fi ulterior îndreptate. Cu siguranță, însă, aceasta nu va fi de folos dacă fabricanții n-au apucat să-i pună roțile sau ușile. Cu alte cuvinte, o sarcină bine indeplinită presupune și să fie completă. Important: niciunul dintre noi nu înțelege prin “mașina perfectă” acea mașină care ne pune viața în pericol în condițile unei utilizări adecvate.
De reținut: “sarcina îndeplinită cât mai bine”!
Perfecționismul vine adesea din contopirea performanței cu valoarea, într-o schemă cognitivă de tipul “totul sau nimic”. Practic, acești oameni nu sunt focalizați pe rezultatul final “perfect”, ci pe evitarea greșelii: “Dacă nu sunt câștigătorul, sunt un ratat”.
Ce le poate fi de folos acestora? Atunci când se evaluează, să învețe să aprecieze performanța în termeni de progres (adică un continuum), nu dihotomic, în alb și negru, între 100 la sută și 0 la sută. Marele „secret”: există și procente intermedaire! 🙂
În unele apecte ale noastre suntem în partea de sus a scalei, în altele, mai jos. Ideea e să lucrăm puțin la procentele care nu ne convin. Mi-e foarte greu să cred că există cineva în toată istoria omenirii care să scoreze, în integralitatea sa, în cele două extreme. Dacă ești doar performanța ta, ai biletul asigurat spre stres sau superficialitate.
Într-un studiu din 2013, Timothy Pychyl, profesor la Carleton University din Canada, preocupat, la rândul său, de problema procrastinării, ajunge la concluzia că, prin procrastinare, oamenii nu evită neapărat sarcinile plictisitoare, obositoare sau copleșitoare, ci sentimentele neplăcute ce le însoțesc. Atunci când intervin treburi administrative, proiecte profesionale sau școlare pe care trebuie să le înceapă, unii oameni aleg să facă alte lucruri care să le creeze senzația că se vor simți mai bine, cum ar fi navigarea pe rețelele sociale sau privitul la televizor, fără a realiza că, de fapt, tocmai “se împușcă în picior”.
“Eat the Frog!”:)
Unele comportamente de procrastinare pot părea chiar onorabile…De exemplu, curățarea și aranjarea temeinică a spațiului de lucru înainte de a se apuca de treabă. Cei care apelează la ele obțin astfel un pic de alinare, însă costul ar putea fi prelungirea vinovăției și a stresului. De ce? Păi pentru că a aștepta până în ultimul moment creează o problemă: timp insuficient pentru a face bine ceva. Mai creează și scuze convenabile. Doar că acestea nu funcționează decât pe termen scurt. Pe moment, dăm vina în avans pe altceva decât pe noi înșine. Este vorba despre a ne crea/a inventa obstacole. Asta ne conservă credințele pozitive despre noi înșine. “Am luat o notă proastă dar sunt totuși deștept. Nu mă pricep la time-management”. În schimb, pe termen lung, când insuccesele se tot contabilizează, vinovăția, nu sarcinile îi va copleși. Paradoxal, ceea ce i-ar putea face să se simtă mult mai bine ar fi fost să se achite de sarcinile pe care le evită, după principiul “și-au luat o piatră de pe inimă”.
Dacă identifici în propriul comportament aceste tipare comportamentale de amânare, nu poate fi extrem de dificil să realizezi că procrastinarea este o înșelăciune, o alinare efemeră. O fi mai dificil la început, însă starea de bine durabilă și reală vine prin implicare. Te vei simți ușurat că ai reușit să te apuci și satisfăcut că ai realizat ceva.
Inamicul public numărul 1, tehnologia. Chiar așa?
Butonul “snooze”, descoperit acum câteva zeci de ani, e considerat una dintre primele tehnologii concepute să ne dea iluzia că mai avem timp, tocmai în momentele în care acest lucru nu pare să aducă vreun câștig. Alte descoperiri din aceeași zonă ne-au luat o grămadă de lucruri de pe umeri…Dar tehnologia a devenit și un acar Păun al comportamentelor umane disfuncționale. Vă amintiți?:) E mai ușor de suportat dacă vom găsim responsabilii în afara noastră.
Realitatea poate fi puțin diferită: tehnologia ne poate ajuta să nu mai procrastinăm, dacă o utilizăm inteligent.
Cum? Păi folosind-o ca pe un instrument care să ne împiedice să amânăm lucruri. Dacă nu te poți ține în frâu (oameni suntem, nu?:)) și uiți de tine, ore întregi, pe diverse pagini de internet despre chestiuni neimportante, tehnologia te poate ajuta: îți cronometrează timpul și îți taie accesul după 10 minute, să zicem.
Poți folosi aplicații precum Workflow, IFTTT, Timeful, RescueTime sau, dacă de vorbă bună nu merge, chiar iCukoo Charity Alarm Clock (măcar faceți o faptă bună ce vă poate remedia părerea despre voi înșivă:))).
Poți, de asemenea, să-ți setezi o alarmă periodică – să zicem la fiecare 15 minute – pe smartphone sau device pentru a-ți reaminti că ai altceva de făcut.
Dacă tot ești fanul rețelelor de socializare, te poți angaja în fața prietenilor, reali sau virtuali, că îți vei îndeplini obiectivele fixate și până când. Într-un fel sau altul, s-ar putea să-ți amintească de promisiune. Acum, fie că își doresc să te sprijine, fie ca vor să se amuze pe seama amânărilor tale, s-ar putea să te ajute să fii mai consecvent în munca ta.
Tot tehnologia te poate ajuta să-ți faci un orar, pe segmente de sarcină, cu termenele aferente. Și pentru acest scop găsești o mulțime de aplicații (GoalKeeper, FocusMe, SelfControl, The Finish etc.).
Când ești un procrastinator de cursă lungă, ai înțelegere față de tine. La început, timpul tău de muncă pentru sarcina pe care o tot amâni poate fi mai scurt. Să zicem 15 minute. După ce te obișnuiesti cu ideea (ai stabilit un “comportament de lucru”) și constanți că nu-i dracul atât de negru, poți crește progresiv aceste perioade. Dar asigură-te că protejezi acest timp de muncă de intruși. Va fi minunat dacă vei reuși să lucrezi și după ce perioada planificată s-a încheiat (de fapt, e ideal), dar la început, lucrează pe perioade mici.
După ce ți-ai încheiat sarcina planificată (dar doar atunci!!!), fii bun cu tine și acordă-ți recompense. Dar nu oricum. Pentru a fi și eficiente, e important ca acestea să fie corecte, adică proporționale cu munca făcută. Nu cred că e de ajutor să-ți acorzi o seară în club cu prietenii, după 15 minute de lucru. Însă 5 minute pe internet, să zicem, sau ascultarea unei melodii care-ți place foarte mult ar putea fi un “premiu” corect.
Mai vreau să precizez că acest text nu este despre ceea ce psihologii numesc “procrastinatorii activi”. Aceștia sunt cei care iau deliberat decizia de a amâna să-și facă treaba până în ultimul moment, pentru că în acest fel își maximizează motivația și performanța. Dacă amânați pentru că lucrați mai bine sub presiunea timpului, atunci sunteți un procrastinator activ. Despre acest tip de procrastinator, într-un text viitor.
Pantera roz NU este un procrastinator activ.:)
