30 iun. Două povești și conceptul de procrastinare activă

„Uneori e mai bine să lași pe mâine ce poți strica azi.” Adaptare modernă după un vechi proverb românesc.:)

Lăsând gluma la o parte, dezbaterile pe tema unor aspecte pozitive ale  tendinței de a amâna nejustificat acțiuni rămân unele dintre cele mai aprinse, deși acest obicei vine din cele mai îndepărtate timpuri.

Astăzi, când vorbim despre Leonardo da Vinci, ne referim la marele geniu al Renașterii. Artist și savant (sau invers?!), a fost un visător fără limite… Spre finalul vieții sale însă spunea că regretă că nu a reusit să termine nici măcar o singură lucrare. În urma sa au rămas nenumărate schițe ale unor descoperiri care s-au materializat secole mai târziu (avionul, elicopterul, submarinul șamd). Leonardo da Vinci nu a terminat niciodată la timp un proiect. Mona Lisa i-a luat 16 ani, Adorația magilor a pictat-o în 13 ani. Poate că și Cina cea de taină ar fi durat mai mult de cei 3 ani asupra cărora par să fi cazut de acord cei cei i-au cercetat îndelung opera, dacă ducele de Milan, Ludovico Sforza, nu l-ar fi amenințat că-i taie fondurile. Într-una dintre poveștile despre Leonardo da Vinci se spune că artistul a fost foarte indignat când un stareț al Mănăstirii Santa Maria delle Grazie s-a plâns că predarea lucrării întârzie nepermis de mult. Atunci Leonardo i-a scris superiorului acestuia. I-a explicat că se străduiește atât de mult să găsească modelul care să surprindă mârșăvia de pe chipul lui Iuda, încât, dacă nu va găsi modelul potrivit, îl va picta chiar pe călugărul pârâcios.

Naturalistul Charles Darwin a avut nevoie de mai bine de 20 de ani pentru lucrarea sa “Originea speciilor”. Lui i se datorează una dintre cele mai răsunătoare răsturnări de paradigmă din istoria omenirii: prin lucrarea sa privind evoluția speciilor, teoria creației divine își pierde supremația. La aproape 150 de ani de la apariție, această lucrare este încă aprig contestată, chiar dacă numărul contestatarilor a mai scăzut între timp.
Charles Darwin s-a născut într-o familie influentă și bogată, la începutul secolului al XIX – lea. Tatăl lui a fost medic, o carieră spre care îl îndrumase și pe fiul său. Numai că o dată ajuns la studii, tânărul Charles nu dovedește prea mult interes pentru viitoarea sa meserie, astfel că tatăl său îl mută la Cambridge, unde urmează teologia. Mișcare fără succes întrucât, interesat de științele naturale, precum botanica și geologia, tânărul Darwin preferă călăria și vânătoarea de șobolani, spre disperarea familiei sale, deloc mândră de preocupările lui.
La 22 de ani, Charles Darwin pleacă într-o expediție de 5 ani. În această perioadă, la bordul navei HMS Beagle, va face observațiile care vor sta la baza teoriei sale, chiar dacă lucrarea va apărea la 23 de ani după încheierea călătoriei. Și nu e exclus ca scrierea lucrării să-i fi luat chiar mai mult de-atât, dacă nu ar fi apărut un tânăr naturalist, Alfred Wallace, mult mai puțin norocos din punct de vedere financiar, care ar fi ajuns la concluzii similare. Prin urmare, lucrarea a fost scrisă în grabă și, cu toate acestea, a zguduit lumea.

Există sau nu procrastinare activă?

Sunt doar două importante figuri de la ale căror experiențe au pornit câțiva cercetători preocupați de tema procrastinării, în încercarea de a găsi o parte “luminoasă” a acesteia. Ei s-au întrebat dacă, în astfel de cazuri, deși vorbim de amănare, e oportun să considerăm că acest comportament a fost unul disfuncțional, având în vedere valoarea operelor create sau, mai degrabă, ar trebui să vorbim despre o procrastinare adaptativă, fiindcă acele amânări au permis unor minți creative să caute constant perfecțiunea. Procrastinarea activă a apărut astfel ca noțiune, însă rămâne intens disputată în lumea psihologilor.

Oamenii glumesc adesea pe tema procrastinării, tachinându-se unii pe alții în legătură cu ea: este adesea văzută ca un eufemism pentru lene, indulgență cu propria persoană, comportament neproductiv.

După numeroase studii derulate de-a lungul a câtorva decade asupra procrastinării ca obicei neadaptat la realitățile vieții de zi cu zi, de la începutul anilor 2000, câțiva psihologi americani au considerat că amânarea unor sarcini nu are doar efecte negative. Unii oameni care au acest obicei hulit nu s-ar încadra în tiparele descrise până în acel moment. Aceștia susțin că, deși se apucă de lucru în ultimul moment, lucrează mai repede și mai bine, sunt mai creativi sub presiunea timpului și reușesc să-și termine sarcina la timp.

Angela Hsin Chun Chu (Columbia University) și Jin Nam Choi (formerly McGill University, acum la Seoul National University), iar mai târziu Jun Nam Choi & Sarah V. Moran (McGill University) au colaborat la două studii despre ceea ce ei denumesc partea pozitivă a procrastinării, și anume “procrastinarea activă”. Procrastinatorii activi preferă și se bucură să lucreze sub presiunea, se simt mult mai provocați și motivați procedând astfel. În această abordare, individul este capabil să ia această decizie într-o manieră oportună, să aleagă amânarea unei anumite sarcini și să-și devieze atenția asupra celor mai importante importante în acel moment. Procrastinatorul activ respectă termenele, iar rezultatul este satisfăcător.
În cel de-al doilea studiu, Choi și Moran au alcătuit și o scală prin care o măsoară.

Anna Abramowski, psiholog britanic, a investigat această temă într-o cercetare la Cambridge University. A stat de vorbă cu 10 absolvenți de colegiu care s-au autocaracterizat ca procrastinatori.
Concluziile studiului au fost că procrastinarea le-a permis să se concentreze mult mai intens pe sarcină, să le crească atenția asupra detaliilor, să învețe noi deprinderi, să descopere instrumente mai eficiente și mai bune pentru îndeplinirea sarcinii, să facă lucruri pe care nu le-ar fi făcut în mod normal, să descopere și să folosescă abordări mai noi și mai creative.

În ceea ce privește minusurile procrastinării, studiul a relevat că subiecții s-au raportat la procrastinare ca fiind periculoasă: le-a subminat adevăratul potențial, trăiesc sentimente de vinovăție pentru că amână lucrurile, le provoacă anxietate și stres, poate duce la ratarea unor oportunități semnificative, are efecte asupra mediului social și afectează modul în care sunt văzuți și etichetați de ceilalți. Cu alte cuvinte, procratinarea este o sabie cu două tăișuri.
Procrastinarea activă este descrisă ca un construct cu mai multe fațete: cognitivă (decizia individului de a procrastina), afectivă (preferința pentru presiunea timpului) și comportamentală (îndeplinirea sarcinilor).
Este pozitiv corelată cu tendința individului de a se angaja, în același timp, în mai multe sarcini, dar și cu abilitatea de adaptare a orarului de lucru astfel încât, în cele din urmă, persoana să se încadreze în multiple termene de execuție ale sarcinilor rezolvate în paralel.

Procrastinatorii activi folosesc mai multe strategii de orientare spre sarcinile multiple când sunt sub stress, spre deosebire de procrastinatorii pasivi, care tind să folosească mecanismele de evitare și se bazează pe reacțiile emoționale.
Potrivit altor cercetători (Deci și Ryan), procrastinatorii activi au atât o motivație internă (aleg să muncească sub presiunea timpului), cât și una externă (au nevoie să li se impună un anumit ternem pentru a-și preda sarcina la timp). De asemenea, par să aibă un nivel semnificativ de încredere în sine și independență: sunt conștienți de risc, supunându-se presiunii celui de-al doisprezecelea ceas, și totuși continuă să o facă.

Procrastinarea ar putea crește performanța din cauză că un termen iminent provoacă senzații ce induc o anumită presiune, posibilă cauză a unei performanțe de vârf. O persoană pe care stresul generat de termenul limită nu o afectează negativ poate acumula mult mai multe informații utile,ceea ce poate duce rezultate mult mai bune, consideră psihologii americani Dianne Tice și Roy Baumeister.

Punând în balanță plusurile și minusurile tendinței de a amâna sarcinile, oamenii de știință par să cadă, totuși, de acord că procrastinarea are mai degrabă efecte negative decât pozitive.

Există însă și poziții intransigente. Timothy Psychyl consideră că e o confuzie când vine vorba despre procrastinare activă, confuzie între amânare și procrastinare, explicabilă prin prisma erorilor din vorbire – sinonimele parțiale sau neatenția din vorbirea colocvială. Procrastintarea activă este un oximoron, o contradicțir în termeni, consideră el. Amânarea este o parte necesară, zilnică, a vieților noastre, în care avem de îndeplinit sarcini în funcție de rolurile și contextele sociale. Nu putem vorbi, însă, de procrastinare în acest caz, ci doar de prioritizări, de simple amânări, în funcție de importanța și urgența sarcinilor respective. Psychyl argumentează ideea sa prin faptul că procrastinarea presupune un deficit de autoreglare. Același mecanism întâlnit și în problemele legate de consumul de alcool, jocurile de noroc, tulburările de alimentație sau cumpărăturile compulsive. Prin urmare, se întreabă retoric cam cum ar arăta adăgarea cuvântului “activ” unor astfel de probleme… Cu alte cuvinte, când intervine deficitul de autoreglare, conotația nu poate fi decât una negativă.