RIDICĂ-TE ȘI MERGI! DESPRE ADULȚII-COPII AI UNOR PĂRINȚI “ABSENȚI”

Ești mult mai sensibil la emoțiile celorlalți decât la propriile emoții. Cauți cu îndârjire să rezolvi problemele altora, chiar și-atunci când acest lucru îți face rău. Ești indecis adesea, pentru că îți faci prea multe griji cu privire la dorințele celorlalți. Te întrebi obsedant ce rol ai tu pe acest pământ, dacă tot ceea ce gândești, simți, faci are vreun sens, însă răspunsurile, fie și cu valabilitate limitată, întârzie să apară.

Ai putea aparține grupului tot mai numeros al oamenilor mari, suferinzi de ceea ce mulți specialiști numesc neglijare emoțională în copilărie. Mulți o privesc ca pe o formă de abuz dar, în numeroase cazuri, părinții (sau persoanele care te-au crescut) au avut cele mai bune intenții, au acționat în moduri ce nu pot fi evaluate ca fiind negative, ți-au asigurat condiții materiale…Însă au eșuat în a-ți răspunde propriilor nevoi emoționale, de-a lungul creșterii și îngrijirii tale. Probabil, n-au făcut decât să reproducă tipare pe care ei înșiși le-au dobândit în propria copilărie: emoțiile nu există sau nu se cade să fie exprimate… Au fost, așadar, părinți imaturi din punct de vedere emoțional.

Efectele neglijării emoționale în copilărie sunt insidioase. Se simt abia peste ani, când pot fi năucitoare. Relațiile unei persoane apar și se dezvoltă prin dinamici inconștiente, astfel că amprenta primelor legături din viață cu persoanele semnificative influențează întreaga existență. Dacă problemele relaționale timpurii nu au fost depășite, acestea se vor face simțite în relațiile ulterioare, generând dificultățile relaționale.

Ce-ți semnalează că ai putea aparține grupului adulților cu istoric de neglijare emoțională în copilărie?  

Fără vreo cauză identificabilă, simți un gol interior sau ești paralizat de groaza de a depinde de cineva. Ceea ce crezi despre tine are tot atâta legătură cât are o pasăre zburătoare cu un avion. N-ai compasiune pentru propria-ți ființă, însă nu faci prea multă economie când vine vorba despre ceilalți. Îți sunt familiare doar vinovăția, rușinea, autoblamarea sau furia, toate îndreptate spre tine însuți, iar a-ți gestiona emoțiile îți pare mai complicat decât să urci Everestul. Ca încununare a acestora, te simți fundamental “defect”. Dr. Jonice Webb, psiholog clinician, a identificat aceste simptome în urma discuțiilor cu pacienții săi.

Dacă ai noroc, vei identifica toate aceste probleme și, probabil, vei face ceva ca să le îndrepți. Dacă nu, acestea vor atârna de tine, marcându-ți întreaga viață de adult. Vor fi simțite de cei dragi în relații și vor produce multă suferință tuturor.

Chiar și în varianta în care un copil “văzut, dar neascultat” va deveni un adult plăcut, doar ceilalți vor fi conștienți de asta. Percepția lui despre propria-i persoană va fi total diferită pentru că nu se cunoaște pe sine. Nu-i de mirare că adesea va fi contrariat de reacțiile celor din jur. Până la urmă, la nivel cognitiv poate admite că e iubit, dar nu simte iubrea lor, pentru că în interior trăiește senzația că nu aparține nimănui, că e singur și deconectat de ceilalți.

Nici nu-i va deranja pe alții cu ceea ce simte, fiindcă emoțiile sale, ținute “sub capac”, nu sunt împărtășite altor oameni. În multe dintre cazuri, acești bieți suferinzi nici măcar nu știu de ce se simt așa. N-au învățat experiențial că emoțiile și relațiile sunt combustibil al vieții. O viață ce altora li se pare colorată, pentru adulții imaturi emoțional apare în alb și negru, cel mult cu sporadice zone de gri. Simțindu-se neglijați și invizibili, creează distanțe care-i pot năuci pe cei din jur.

Ce poate observa cel ce e interacționează cu o astfel de persoană?  

Păi, mai întâi, i-ar putea observa tiparele cotinue de retragere. Va evada sau va ocoli orice situație care i se pare dificilă. Celor ce au crescut neglijați din punct de vedere emoțional, chiar procesele de bază ale vieții de zi cu zi li se pot părea o corvoadă.

Vom regăsi printre ei foarte multe persoane cu adicții, de la substanțe, comportamente dezadaptative, inclusiv munca excesivă. Vor căuta în permanență ceva ce să le umple inconfortabilul gol interior.

Adulții cu istoric de neglijare emoțională în copilărie se pot comporta uneori precum copiii mici în timpul tantrumurilor: în situațiile care implică emoții, se vor “arunca” în accese de plâns sau de furie, în loc să prelucreze situațiile trecându-le prin filtrul proceselor raționale ale gândirii. Comunicarea e o provocare, fiindcă adesea refuză să vorbească despre emoțiile și sentimentele lor, aleg retragerea constantă în locul explorării acestora și preferă doar propozițiile simple, funcționale. Pe scurt, nu intră în conversații despre trăiri, emoții, sentimente.

Fie frați, soți sau copii, cei în relație cu astfel de adulți rămân uluiți când în urma unor discuții firești se trezesc cu reacțiile de mai sus, întrebându-se cum e posibilă o astfel de prăpastie între ceea ce au împărtășit și cum a fost interpretat mesajul lor.

În aceste condiții, ce le rămâne de făcut celor ce trebuie să-și împartă viața cu acești bieți “copii mari dizarmonici”? 

Răbdare ar fi cel mai la îndemână răspuns, însă are și aceasta limitele sale. A-i trata prin ignorare nu va face decât să prelungească agonia tuturor părților: ei își vor reconfirma tiparele cognitive disfuncționale timpurii, pe care și le-au “desăvârșit” într-o viață, iar relațiile cu ceilalți vor rămâne cele deja cunoscute.

Prin urmare, o cale de urmat ar putea fi sprijinul.  Dacă sunteți într-o relație cu un adult neglijat emoțional în copilărie, e preferabil să fiți conștienți de acest lucru. În primul rând, să aveți compasiune față de voi înșivă și de ei, să nu vă așteptați să fie capabili întotdeauna să abordeze lucrurile cu maturitate. Într-o astfel de relație, până și comunicarea de zi cu zi ar putea fi frustrantă.

Apoi, pentru a deveni acele persoana iubitoare și calde care ar putea fi, au nevoie de modificarea credințelor în privința relațiilor cu ceilalți, pornind de la perspectiva asupra propriei persoane. Adulții care au fost neglijați emoțional în copilărie sunt adesea oameni remarcabili, dar care nu se pot vedea pe ei înșiși așa cu sunt, de fapt: oameni care merită, dar care se simt neînsemnați.

După o viață în care și-au construit masca persoanei neînsemnate, jucând rolul “copilului invizibil”, vor avea nevoie de timp să realizeze ei înșiși, în primul rând, că sunt valoroși, că emoțiile lor contează. Ia timp să-și dezvolte sentimentul plăcut, securizant, al apartenenței, care le-a fost atât de străin în viața de până acum.

Cred că pot fi mai ușor înțeleși și, prin urmare, susținuți, dacă realizăm că toate acestea vin din istoria lor, când înțelegerea lucrurilor care li s-au e întâmplat nu le-a fost la îndemână.

Părinții imaturi emoțional

Un copil poate fi invalidat în multiple feluri și la mai multe niveluri. Părintele care n-are timp sau chef de emoțiile copilului, primele prin care el intră în relație cu ceilalți semeni, îi dă acestuia mesajul că sentimentele trebuie îngropate, că nu preocupă, oricum, pe nimeni. Acest copil învață repede să nu le împărtășească și îi va fi dificil să dobândească vocabularul și capacitatea de a înțelege ce simte. Va crește fără empatia de care ar fi avut nevoie pentru o dezvoltare sănătoasă. Devin precum niște sisteme închise și nici ei nu vor ști ce se ascunde în spatele lipsei lor de comunicare și relații armonioase. În lipsa accesului suficient la propriile emoții, le e greu să-și clarifice cine și ce contează cu adevărat pentru ei și de ce.

În cartea sa, “Copiii adulți ai unor părinți imaturi emoționali”, dr. Lindsay Gibson enumeră patru categorii de astfel de îngrijitori dificili, distanți sau preocupați prea mult de propria persoană:

  •  părintele instabil emoțional – îi va insufla copilului sentimente de anxietate
  • părintele pasiv – va evita să se ocupe de ceva ce i-ar provoca vreun disconfort, inclusiv de copil
  • părintele rejectant –  este retras, jignitor, respingător
  • părintele ambițios, obsedat să fie totul desăvârșit, inclusiv copilul, care devine doar un accesoriu al propriei perfecțiuni

Aceste descrieri nu au rolul de a stabili o vinovăție  a părinților imaturi, indisponibili sau egoiști, fiindcă asta nu va rezolva, cu siguranță, problemele nimănui. Ba s-ar putea să le înmulțească. Pe ei nu-i va schimba, iar energia îndreptată în acea direcție nu va face decât să intensifice trăirile de furie, singurătate, trădare sau abandon.

Important e ca un astfel de “copil adult” să realizeze în ce punct se află, să accepte că istoria nu poate fi schimbată și o amprentă a trecutului său va fi mereu acolo, să învețe – cu răbdare – să nu se mai învinovățească, că poate trăi o viață diferită, dacă va lucra la aceste lucruri.

Ce e de făcut? 

Fiind vorba despre disfuncționalități bine sedimentate, acest demers cere timp și trebuie făcut sub îndrumarea unui psihoterapeut, care va putea facilita schimbarea modelului disfuncțional de relaționare și dobândirea altor modalități de a fi în relație.

Există multiple metode în abordările terapeutice care vă pot fi de folos pentru a ajunge la dezirabila stare de bine. Poate fi de ajutor să te deschizi spre emoțiile tale.

Primește emoțiile înapoi în viața ta. Deși sună forțat, fă efortul să simți o emoție. Emoția e acolo, dar cel mai probabil nu ești conștient de existența ei. De câteva ori pe zi, în pauze, poți să îți îndrepți atenția spre interior și să te întrebi “ce simt chiar acum?”

Pentru a ajunge în contact cu emoțiile tale e important să le poți pune în cuvinte, așa că dezvoltă-ți vocabularul cu expresii care exprimă emoții.

Privește spre oameni cu relații sănătoase, pe care-i poți lua de model. Interacționează cu ei!

Scrie într-un jurnal ce simți, în fiecare zi, fără să evaluezi. În timp, vei putea constata că emoțiile tale se vor dezvolta pe măsură ce ești mai atent la experiențele tale. La un moment dat, ai putea chiar să fii capabil să pui “credințe vindecătoare” în locul celor ce te-au făcut să suferi și pe care le-ai blocat. Lăsând, de exemplu, tristețea să iasă la suprafață și lucrând asupra, vei putea observa că ea își va pierde din puterea amenințătoare. Poți face asta prin a scrie o scrisoare, de exemplu, de la copilul tău interior către cei ce te-au crescut, în care să spui de ce ai avut nevoie, ce ai primit în schimb, ce ai simțit și cum crezi că ți-a afectat viața. Nu trebuie să trimiți scrisoarea. Cum spuneam, s-ar putea să nu folosească nimănui. Amintește-ți:

1) foarte probabil, ei nu se vor schimba

2) la rândul lor, au fost afectați cândva și nu au știut să facă altceva.

Scrie scrisoarea ca și cum ar urma s-o trimiți. Te va ajuta să-ți analizezi tristețea profundă și să o procesezi.

Revin prin a-ți spune, din nou, că în acest demers, care presupune restructurări profunde, e bine să ai alături pe cineva care să-ți fie ghid și pe care să-l simți alături când, într-un anumit punct, ai putea fi copleșit.

Comentarii Facebook