16 oct. Este autismul următoarea etapă evolutivă a omenirii?
La întrebarea „este autismul următorul stadiu al evoluției umane?”, o serie de specialiști în tulburările din spectrul autismului răspund cu convingere “da”. Fără a exista o teorie foarte bine conturată și demonstrată pentru această ipoteză, susținătorii acestei idei se referă în mod specific la acele persoane care fac parte din spectru, însă fără componenta de deteriorare intelectuală (retard mental). Mulți oameni cu autism au abilități de memorare excepționale, percepții înalte vizuale, gustative, olfactive și un nivel de înțelegere foarte evoluate.
Încorporarea câtorva dintre aceste abilități în comunitate ar fi jucat un rol vital în dezvoltarea omenirii, prin transmiterea descoperirilor făcute de astfel de persoane către comunitățile din care făceau parte, sugerează un raport antropologic, publicat în “Time and Mind”, de o echipă de cercetători de la University of York. (Speikins, Wright, Hodgson, Derek 2016).
Meilleur, Jelenic și Mottron (2015) au descoperit în studii pe eșantioane de peste 250 de persoane cu TSA că peste 60 la sută dintre aceștia au înzestrări speciale. O altă cercetare făcută de Iossifov et al (2014) arată că autismul asociat cu deterioarea intelectuală, care de obicei necesită suport social organizat derivă din distrugeri ale creierului (ex. scleroză tuberoasă, sindrom X fragile etc) reprezintă în jur de 30 la sută din cazurile diagnosticate cu autism azi.
Juan Enriquez Cabot, fondator al Proiectului Life Science al Harvard Business School, om de știință, autor și om de afaceri, a uimit asistența conferințelor TED din 2009, când a lansat ideea că următorul stadiu al evoluției umane ar putea fi Homo Evolutis. Primul loc în care se vede presiunea evolutivă este creierul, datorită creșterii masive a input-urilor și plasticității acestui organ, afirmă Juan Enriquez Cabot. Prima dovadă ar constitui-o incidența autismului în ultimii ani.
Cea mai recentă cercetare, publicată în aprilie 2018, arată că acum raportul este de 1 la 59 de copii în SUA, în creștere față de raportul anterior de 1 la 68 de copii. (Centers for Disease Control and Prevention -CDC, 2018). Dr. Walter Zahorodny, pediatru și cercetător în domeniul autismului, se declară uimit de această creștere, mai cu seamă că o mai bună diagnosticare a acestei tulburări nu pare să fie singura cauză. Thomas Frazier, coordonatorul organizației Autism Speaks, apreciază că această creștere este una semnificativă. Acest raport specifică faptul că există variații în rândul populațiilor ce provin din culturi diferite. Procentul era, istoric, mai mare cu 20-30 la sută în rândul populație albe decât în cea de culoare și cu 50-70 la sută mai mare decât în populația hispanică. Acum, însă, s-au modificat și aceste procente: diagnosticarea în rândul populației albe este cu doar 7 la sută mai mare decât în populația de culoare și cu 22 la sută mai mare față de cea hispanică. În continuare, sunt mai mulți indivizi de sex mascuin cu TSA decât de sex feminin, dar și acest raport este în scădere. (CDC, 2018)
Juan Enriquez Cabot afirmă că reacția creierului este una de adaptare și reacționează hiperactiv și hiperplastic, creând indivizi care sunt așa, iar această (îincă) tulburare este doar una dintre transformări. Altele ar fi persoane deosebit de inteligente care pot reține tot ce văd în timpul vieții, oamenii cu sinestezie sau cu schizofrenie. Acum suntem în situația de a acumula într-o zi atâta informație cât acumulau strămoșii noștri într-o viață, iar în aceste condiții, din necesitatea de a procesa datele, e posibil să asistăm la o evoluție rapidă a creierului. Răspunsul e așteptat de la cercetările ample care se fac în neuroștiințe.
Juan Enriquez Cabot vorbește despre “tocilarii sexy” din zilele noastre, care se adună, fiind supercalificați în programarea computerelor, domeniu foarte bine plătit, precum și alte locuri de muncă orientate spre detalii, se concentreză geografic și găsesc parteneri cu minți similare. Apare astfel ipoteza de împerechere asortată a acestor gene care se susțin una pe alta în aceste structuri (Cabot, 2009). Așadar, potrivit lui Cabot, trecem printr-o tranziție, ca specie, evoluăm în Homo Evolutis care este un “hominid conștient de mediul său, dar e și un hominid care începe direct și deliberat să controleze evoluția propriei specii, a bacteriilor, a plantelor, a animalelor. Și cred că schimbarea e de un asemenea ordin de mărime, că nepoții voștri și strănepoții voștri vor fi o specie foarte diferiți de voi.” (Cabot, TED 2009)
O altă autoritate în domeniul TSA, care a cercetat îndelung Sindromul Asperger (tulburare de comunicare socială, potrivit DSM 5), este psihologul și profesorul Tony Attwood. Acesta este de părere că procesele de gândire de tip „out of the box” ale oamenilor cu tulburări din spectrul autist vor rezolva marile probleme ale omenirii. (Attwood, 2006) Attwood este creditat a fi primul psiholog clinician care a prezentat sindromul Asperger nu ca pe o problemă ce trebuie corectată, ci ca pe un dar, o supradotare, evidențiată într-o mulțime de inventatori și artiști de-a lungul istoriei.
La rândul său, Simon Baron Cohen, profesor de psihopatologia dezvoltării la Universitatea Cambridge, a lansat ideea că Sindromul Asperger, tulburare din spectrul autismului, ar fi “forma extremă a creierului masculin”.
Ce sunt tulburările din spectrul autismului?
Conform DSM 5, TSA constă în carențe persistente în comunicarea și interacțiunea socială care survin în numeroase contexte și care se manifestă, la momentul actual ori în antecedente, prin carențe în reciprocitatea socio-emoțională, carențe în comportamentele de comunicare nonverbale utilizate în interacțiunile sociale, carențe în dezvoltarea, menținerea și înțelegerea relațiilor, modele restrictive, repetitive de comportament, de interese sau activități. Din caddrul TSA face parte, odată cu DSM 5, și sindromul Asperger.
TSA acoperă un spectru foarte larg, de la indivizi cu retard mental, până la cei un un coeficient de inteligență mult peste limita normală (autism înalt funcțional). În acest moment, unii specialiști fac o diferențiere între autismul înalt funcțional și sindromul Asperger, însă Tony Attwood pledează pentru suprapunerea acestora, întrucât singura diferență notabilă între cele două ar fi faptul că cei diagnosticați cu Sindrom Asperger nu au întâmpinat probleme în apariția limbajului verbal în etapa de vârstă normală. (Attwood, 2006) Toate aceste încadrări – sindrom Asperger, autism deficitar sau înalt funcțional – fac ca acest spectru să fie confuzionant și dificil. Și totuși, sindromul Asperger a devenit o etichetă mult mai acceptabilă, în timp ce autismul a rămas o tulburare semnificativă pentru cei care nu au fost tratați în niciun fel. Autismul sindromului Asperger ar consta intr-o proporție diferită, de la caz, la caz, de hipersensibilitate senzoriala, modalitati idiosincratice de procesare a limbajului si comunicare, dificultati in reciprocitatea emotionala, rutine fixe si rigiditatea intereselor.
Tocmai pentru că majoritatea indivizilor care se încadrează în acest spectru nu au deficiență mintală, există un curent chiar în rândul specialiștilor, în a considera această tulburare ca neuroatipicitate, o condiție în care indivizii s-au născut cu o mare senzitivitate ce poate fi privită, mai degrabă ca un dar, nu ca deficiență. Simptomele limitative din autism sunt convențional descrise ca tulburare de dezvoltare a creierului într-o formă care le creează dificultăți în comunicare și adesea în interacțiunile sociale. Însă capacitățile lor cognitive, adesea și fizice, nu se pot manifesta întotdeauna, din cauza sensibilității senzoriale crescute față de mediu. Odată ce acest lucru este corectat, limitele se estompează și astfel înzestrările lor au posibilitatea să se exprime.
Cauzele nu sunt deocamdată clar specificate. Ca factori de risc sunt invocați factorii genetici, fiziologici și de mediu.
În privința transmiterii genetice, până acum au fost invocate peste o sută de gene care ar putea sta la baza TSA. Selecția naturală lucrează asupra indivizilor și nu asupra întregii specii, însă dacă grupul indivizilor purtători ai unui astfel de bagaj genetic va deveni foarte numeros, iar informația genetică va fi avantajoasă în adaptarea la mediu, în câteva generații indivizii “gifted” (speciali) vor fi în număr mult mai mare decât cei ce în zilele noastre intră în categoria neurotipicilor (normali).
Indivizii care se încadrează în spectrul tulburărilor autiste au, în mod normal, o inteligență medie sau peste medie, însă le lipsesc abilitățile sociale și le e dificil să citească limbajul non-verbal. În ciuda deficiențelor lor de comunicare, pe care mulți reușesc să le compenseze în timp prin avantajele pe care le au în zona abilităților cognitive și senzoriale, acum reușesc să obțină o conexiune umană, esențială pentru reproducere și transmiterea mai departe a materialului genetic.
Persoanele care se încadrează în TSA (tulburare din spectrul autist) pot avea interese specifice sau obsesive. Aceste interese pot include vremea, dinozaurii, geologia, istoria și nenumărate alte domenii. Interesul lor în aceste subiecte este hiperfocusat, astfel că se apleacă asupra acelui interes mult mai intens și mai mult timp decât orice altă persoană. În urmă cu sute de ani, probabilitatea de a se reproduce a acestor oameni era mult mai scăzută. Atunci, o persoană foarte inteligentă, dar ciudată din punct de vedere social, probabil că își ducea viața într-o universitate sau într-o mănăstire, unde ar fi construit, de exemplu, un telescop sau ar fi descoperit gravitația. Șansele de a fi participat la o petrecere unde să-și cunoască perechea probabil că erau destul de reduse. Dat fiind faptul că interesele indivizilor din vremurile acelea nu vizau în mod explicit descoperirile științifice, probabil că astfel de petreceri le păreau și lor o simplă adunătură de oameni, deloc interesanți pentru preocupările lor.
Odată cu revoluția industrială, deschiderea sexului opus pentru astfel de indivizi inteligenți și ciudați pare să fi cunoscut o îmbunătățire: aceștia devin puțin mai interesanți pentru sexul opus, odată cu conștientizarea rolului social pe care îl au preocupările lor, cunoscând, în zilele noastre, o dezirabilitate și mai mare.
Revenind la perioada revoluției industriale, găsim acești indivizi în așezări geografice mari, precum New York sau Philadelphia, de exemplu, în care ei reușeau să intre în contact unii cu alții, constituindu-se în mici grupuri, care începeau să incite atenția femeilor. Să-i luăm drept exemplu pe Benjamin Franklin și Thomas Jefferson, ambii fiind “suspectați” ca având sindrom Asperger. (aspergertestsite.com, nd)
Cei doi erau prieteni, unul descoperind electricitatea, celălalt scriind draftul declarației de independență și devenind unul dintre părinții fondatori ai statului american. Pasiunile comune i-au apropiat, iar împreună au făcut o muncă excelentă în folosul întregii lumi.
Dar cât de ciudați puteau fi? De exemplu, Jefferson a fost economist și a dat faliment, deși arhitect, nu și-a terminat niciodată casa, dădea târcoale orașului în papuci de casă, purta o pasăre pe umăr și își mormăia discursurile. Cu toate acestea, era invitat la petreceri, a cunoscut femei, a avut copii. La fel și prietenul lui, Franklin. Cel puțin 6, respectiv 3. ADN-ul lor a fost transmis mai departe.
În anii 2000, îi regăsim pe lista celor cu trăsături ale sindromuui Asperger pe proprietarul Microsoft, Bill Gates, omul care a creat primul computer Apple, Steve Wozniack sau fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg. Sunt invitați la petreceri, se învârt în cele mai înalte cercuri ale lumii și, desigur, foarte dezirabili ca parteneri. Alte milioane de indivizi asemeni lor, bărbați sau femei, pot întâlni acum parteneri și își pot transmite, prin copiii lor, ADN-ul.
De altfel, prima denumire a sindromului Asperger, cea mai apropiată de diagnosticul de azi, pare a fi sindromul Silicon Valley. Cultura din Silicon Valley a început să se adapteze la concentrația ridicată de persoane cu trăsături autiste înainte să se inventeze termenul de sindrom Asperger. Iar o autoare – Jean Hollands – a scris chiar o carte cu sfaturi practice pentru femei, despre abordarea “relațiilor high tech”, cum le spunea ea. Ea descria o “rasă separată de bărbați, cu o puternică înclinație spre știință și tehnologie , cărora le plăcea la nebunie să-și facă de lucru cu tot felul de aparate, care nu puteau interpreta prea ușor indicii emoționali, nu aveau aproape niciun prieten în afara cercului profesional, tratau viața după criterii literale, de o logică riguroasă și încercau să rezolve problemele intime “căutând să acumuleze date”. (Silberstein, p. 210). În epoca tot mai clară a computerelor, acest principiu de selecție probabil că își va face tot mai simțită prezența.
Dar cu cine stabilesc relații acești bărbați ciudați și inteligenți? Specialiștii spun că partenerele lor sunt femei foarte sociale și foarte inteligente. Ele se îndrăgostesc de mintea acestor oameni care știu atât atât de multe lucruri interesante despre domenii ce se întind de la dinozauri, până la computere și politică. Le par chiar amuzanți acești tipi care tind să fie guvernați de reguli, dar cravata lor nu stă dreaptă iar părul le e în dezordine. Această femeie îi va îndrepta cravata și îi va reaminti numele oamenilor. Este o persoană grijulie. De obicei, profesoară, asistentâ medicală, asistent social sau psiholog. Unde ar putea duce cuplarea acestor oameni peste, să zicem, 15-20 de generații? Optimiștii spun că acei urmași s-ar putea să aibă ce este mai bun din ambele lumi.
Psihologul Frank Gaskill numește mințile acestor oameni atipici “minți condimentate”. El folosește , pentru a explica variația spectrului, metafora apei cu lămâie: un individ cu TSA e precum un pahar de apă cu lămâie. Fiind un spectru foarte larg, “cu cât mai multă lămâie se află în apă, cu atât mai mult autism are persoana respectivă”. La limita inferioară se află persoana considerată în zilele noastre “normală”, iar la cea superioară, autismul puternic. De aceea, recomandă ca atunci când ne gândim la autism, să ne gândim la atipicitate, adică ceva în plus față de normal. O glumă intens circulată în mediile preocupate de această problemă e că indivizii cu sindrom Asperger sunt pe cale să preia lumea. Gaskill susține că gluma reală este că ei deja au făcut-o, dar încă nu ne-au spus și nouă. Puterea și numărul lor vor crește, din moment ce produsele create de ei sunt în expansiune, iar cunoașterea lor pare să fie tot mai mult cerută de necesitățile locuirii pe pământ (deocamdată).
Istoria autismului
Deși prezent din cele mai vechi timpuri, autismul a fost introdus în Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale abia în 1988, iar sindromul Asperger, chiar mai târziu, în 1994. Cele două au multe elemente în comun, dar la fel de multe care le diferențiază. Încă mai este de actualitate dezbaterea privind oportunitatea unor diagnostice separate pentru autismul înalt funcțional și sindromul Asperger. Până la introducerea în DSM a autismului, persoanele cu aceste manifestări erau încadrate de psihiatri la schizofrenie infantilă, cu toate că în autism nu intervine fenomenul halucinator.
Cel care a dat numele de “autism” este psihiatrul american de origine austriacă Leo Kanner. Mai târziu, au fost descoperite și lucrările doctorului austriac Hans Asperger.
În anii ’30 ai secolului trecut, Hans Asperger a deschis o școală pentru copii care erau mai degrabă excentrici. Erau preocupați – și foarte “pricepuți” – de teme precum mersul trenurilor, cosmos sau meteorologie, aveau hiperconcentrare pe pattern-uri și rutine, dar duceau o adevărată luptă în zona socială și chiar comportamentală. În școala construită de Asperger, acesta le-a dat un anumit tip de educație, în timp ce le studia mințile.
Tot în acea perioadă, peste Atlantic, în SUA, dr. Leon Kanner a studiat grupuri similare de copii, considerați extrem de rari, și i-a numit autistici. Acest cuvânt a fost derivat din grecescul “autos”, care înseamnă sine, ca urmare a supoziției sale că acești copii “erau pierduți în propria lor lume”. Dr Kanner a considerat copiii pe care i-a observat ca fiind tulburați și incapabili adesea de reacții pozitive la instituționalizare. În 1943 Kanner a publicat un studiu ce descria 11 copii, ce păreau să trăiască într-o lume personală, ignorându-i chiar și pe propriii părinți. Puteau să-și fluture ore în șir mâinile înaintea ochilor, dar se panicau dacă jucăria preferată era mutată de la locul obișnuit fără știrea lor. Kanner estima că autismul e foarte rar. Până în anii ’50, fiind specialistul mondial în autism, a declarat că a văzut mai puțin de 150 de cazuri reale ale „sindromului său”, inclusiv cazuri din îndepărtata Africă de Sud. Dar adevărata stigmă a cuvântului autism a venit de la ceea ce Kanner a considerat drept cauză a acestuia: “mamele reci”. Nu e de mirare, având în vedere că în acea perioada psihanaliza se bucura de un foarte mare succes. Kanner ar fi descris mamele copiilor cu autism ca fiind distante, adesea citind cărți, implicate în hobby-uri sau subiecte obscure și arătând puțină căldură. Ulterior, alți specialiști au lansat ipoteza că, de fapt, o parte dintre aceste mame ar fi putut face ele însele parte din spectru, iar Kanner ar fi interpretat greșit modul lor de a socializa. O lungă perioadă de timp, când rolul femeilor era, mai degrabă, acela de a face și crește urmași sănătoși, acești copii au fost internați sau ascunși din rușine și din teamă de blamare.
În același timp, Kanner a observat că unii dintre micii săi pacienți aveau abilități speciale în anumite arii, cum ar fi muzica, matematica și memoria. Unul dintre băieții de la clinica sa putea face distincția între 18 simfonii înainte de a împlini doi ani. Kanner a susținut, însă, că acești copii doar repetă lucruri pe care le-au auzit de la părinții lor “pompoși”.
Criteriile lui Kanner pentru autism erau incredibil de selective. De exemplu, nu încadra în această categorie copiii care făceau crize de epilepsie deși azi știm că această manifestare apare destul de frecvent la copiii cu autism.
În anii ‘70, sindromul Asperger a apărut datorită psihiatrului și psihologului comportamentalist englez Lorna Wing, care a readus la lumină munca lui Hans Asperger. “Cine dintre noi nu ar recunoaște omul de știință autist, ale cărui neîndemânare și lipsă de instinct au făcut din el o caricatură familiară, dar care este capabil de reușite extraordinare într-un domeniu foarte specializat?” se întreba Asperger. În ciuda controverselor recente, care susțin că Asperger ar fi “trimis la moarte” mai mulți copii cu autism în perioada nazistă a Austriei, el își îndemna colegii să nu renunțe niciodată la copiii aceștia, fiindcă la maturitate era posibil să li se manifeste trăsăturile pozitive și aptitudinile, care nu ieșeau în evidență în timpul copilăriei. Ajutându-i să-și atingă potențialul complet, colegii săi aveau să facă un bine societății în general. (Silberman, 2016)
Lorna Wing credea că teoria părinților-frigider a lui Kanner era „extrem de stupidă”, Ea și soțul ei, John, erau oameni calzi și afectuoși și aveau o fiică cu autism profund, Susie. Știau cât de greu e să crești un copil ca Susie în lipsa unor servicii de sprijin, fără educație specială și alte resurse care nu se pot accesa fără un diagnostic. În pledoaria adusă Serviciului Național de Sănătate pentru necesitatea mai multor resurse pentru copiii cu autism și familiile lor, Lorna și colega ei, Judith Gould, au decis să pornească un studiu de prevalență a autismului în populație. Baza s-a pus într-un cartier al Londrei, unde au încercat să găsească în comunitate copii cu autism. Rezultatele lor au arătat clar că modelul lui Kanner e mult prea redus, iar ceea ce înseamnă autism este o arie mult mai diversă. Unii copii nu puteau vorbi deloc, în timp ce alții vorbea nestăvilit despre pasiunea lor pentru astrofizică, dinozauri sau genealogia familiei regale. Cu alte cuvinte, acești copii nu pot fi puși în “cutii frumos ordonate”, cum zicea Judith Gould. Și au găsit mulți, mult mai mulți decât se așteptau, după modelul monolitic al lui Kanner. (silberman, 2016)
Cu toate acestea, în cea mai mare parte a secolului XX, autismul era considerat o condiție extrem de rară, cam 3-4 copii la 10 000. Erau puțin psihiatri și psihologi care auziseră de el și, probabil, că se gândeau că e foarte probabil să nu se întâlnească cu astfel de cazuri în cariera lor. În anii ’90, cifrele au început să crească rapid. O vreme, Centrul pentru Controlul Bolilor (CDC) din Atlanta a susținut că această creștere masivă este cauzată de criteriile de diagnostic mai largi și de o mai bună semnalare a cazurilor. Recent, însă, specialiștii nu mai sunt convinși de această explicație.
În timp, sindromul Asperger a devenit o etichetă mult mai acceptabilă, pe când autismul a rămas o tulburare semnificativă pentru cei care nu au fost tratați în niciun fel. Wing și Gould au lucrat, în anii următori, cu Asociația Psihiatrică Americană pentru lărgirea criteriilor de diagnostic pentru a reflecta diversitatea a ceea ce au numit „spectrul autist”. La sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90, aceste schimbări au intrat în vigoare înlocuind modelul îngust al lui Kanner cu modelul larg și inclusiv al lui Asperger. Asperger vedea autismul ca un spectru divers, ce cuprinde o uimitoare gamă de talent și dizabilitate. Credea că autismul și trăsăturile autiste sunt obișnuite și așa au fost întotdeauna. El vedea aspecte ale acestui spectru în arhetipurile obișnuite ale culturii pop cum ar fi omul de știință nesociabil sau profesorul distrat. A mers până la a declara că pentru a avea succes în știință sau artă se pare că un strop de autism e esențial.
Temple Grandin, om de știință, ea însăși cu autism înalt funcțional, susține ideea lui Asperger: “creatorul primei sulițe de piatră fusese probabil un autist singuratic din fundul peșterii, care analizase perseverent diferențele subtile dintre diferite tipuri de pietre – nu unul dintre vorbăreții care sporovăiau pe lângă foc.” (apud Silberman, p 351) Ea afirma că a început să se gândească la trăsăturile autiste ca la niște părți dintr-un continuum. Cu cât mai multe trăsături existau la ambii părinți, cu atât mai concentrată era moștenirea genetică: dacă le aveai doar în mică măsură, îți dădeau un avantaj, dar dacă aveai prea multe, rezultatul era un autism foarte grav. Avertizează, de asemenea, că eradicarea autismului din genomul uman risca să pună în pericol viitorul omenirii, prin eliminarea calităților care contribuie de milenii la inovațiile din cultură, știință și tehnologie. Pe această idee merg și autorii studiului “Are there alternative adaptive strategies to human pro-socially? The role of collaborative morality in the emergence of personality variation an autistic traits” de la University of York. Ei pun cap la cap studii antropologice, care justifică necesitatea unui tip de moralitate care se baza pe legăturile interumane și pe asemănare, atât de necesare în apărarea față de dușmani.
Autismul fără deteorioare intelectuală nu este în mod necesar un dezavantaj
Condițiile de spectru autist sunt adesea concepute ca o tulburare ce revendică un intens suport social și astfel dezavantajos din punct de vedere reproductiv. Cel mai timpurii diagnostice de autism au fost cele cu deteriorare intelectuală. Cazurile de autism identificate mai târziu, de autism fără deteriorare intelectuală (sindromul Asperger și autismul înalt funcțional) sunt distincte, cu cauze genetice diferite (Ronemus et al 2014)
Autismul fără afectare intelectuală, sindromul Asperger, este larg răspândit în societatea modernă. Cercetările în populații variate ale proporției persoanelor cu autism, măsurate prin extinderea regulilor pe baza cărora se identifica, gândire analitică și criterii de diagnostic de corespondență (Baron-Cohen et al, 2001) sugerează că în jur de 2 la sută dintre indivizi ar putea fi diagnosticați cu Asperger. Studiul lui Baron- Cohen et al (2001) a cuprins 840 de studenți la Universitatea Cambridge. Procentul se potrivește cu distribuția eșantionului de control din populația generală (non-studenți). (Baron-Cohen, 2001) “Niciunul dintre aceștia, care au îndeplinit criteriile, nu s-a plâns de vreo nefericire în prezent. Într-adevăr, mulți dintre ei au relatat că în cadrul universității dorința lor nu e să fie sociabili, ci să-și urmărească interesele lor restrânse și repetitive (în mod tipic, matematică sau computere), interese ce nu au fost considerate ciudate și chiar au fost apreciate”. (Baron-Cohen, 2001, p.12) Procentul echipei lui Baron-Cohen este confirmat de alte studii. Într-unul ce a cuprins 557 de studenți de la Universitatea din York, ca parte a proiectului “Pierduți în Tranziție: autismul și cultura materială”, 2 la sută dintre ei au obținut scoruri ridicate la chestionarul pentru Asperger.
Mulți însă rămân nediagnosticați, în ciuda diferențelor lor cognitive observabile. Astfel că tot mai mulți oameni de știință insistă pe ideea că, decât a-i privi pe indivizii cu Sindrom Asperger ca fiind în exteriorul societății, mai potrivite ar fi perspectivele antropologice, care argumentează că ar trebui recunoscuți ca având o “socialitate” diferită (Grinker 2010; Ochs and Solomon 2010).
Inițial, ipoteza a fost că problemele de socialitate ale indivizii cu sindrom Asperger (SA) ar ține de lipsa unei teorii a minții. În 1989, Baron-Cohen contrazice această perspectivă și afirmă că și cei cu SA în mod sigur dezvoltă o teorie a minții, dar care este diferită de a celorlalți, fiind bazată pe folosirea logicii și regulilor. Teoria minții, dezvoltată în copilăria târzie, este restricționată la indivizii cu AS la un nivel primar. Ei, foarte probabil, eșuează la nivelul de ordin doi ( “Y crede că X crede Z). În aceste condiții, o teorie a minții bazată pe reguli este suficientă pentru integrare socială (Baron-Cohen, 2009) și include capacitatea colaborării pe termen lung. (Yoshida et al., 2010)
De departe, oamenii au devenit mai evoluați decât orice altă primată, fiind capabili să gândească despre ce gândesc și motivează alți indivizi. O teorie a minții de ordin 1 permite unei minți să ia în calcul gândurile altora într-un mod liniar. Cei mai mulți dintre oameni, însă, au un nivel mai ridicat al teoriei cognitive a minții, adică au abilitatea de a ghici ce ar înțelege X din ce gândește Y despre ce gândește Z (Dunbar, 2002). Cunoașterea socială, comportamentul de grup al oamenilor și evoluția cogniției sociale au reflectat, de-a lungul timpul, o teorie a minții din ce în ce mai complexă (Dunbar 2002; Gamble, Gowlett&Dunbar, 2011). Sunt tot mai mulți specialiști care sunt de părere că nivelurile înalte ale teorei minții recursive (repetitive) nu ar aduce avantajele pe care le-am putea presupune. Teoria recursivă a minții este costisitoare din punct de vedere cognitiv. La nivel individual, mentalizarea recursivă poate duce la anxietate față de ceea ce alții gândesc sau simt și este asociată cu psihoza. (Brosnan et al. 2010). Mentalizarea recursivă, ca răspuns la situațiile sociale, poate, de asemenea, transfera judecățile negative între indivizi: de exemplu, indivizii motivați de starea de bine a celorlați aderă la principii morale, fără să încerce să găndească prin prisma intențiilor celorlalți.(Hoffman, Yoeli, and Nowak 2015)
Înțelegerea socială bazată pe logică poate aduce dezavantaje la nivelul evaluării situațiilor complexe sociale și emoționale, dar, în același timp, eliberează potențialul cognitiv pentru dezvoltarea abilităților în alte domenii, atât tehnice cât și sociale, ce pot genera reputație socială pozitivă.
Autismul fără deteriorare intelectuală este asociat cu abilități tehnice și cu rol social pozitiv apreciabile. Abilitățile înalte în domenii analitice sau perceptuale au fost asociate cu sindromul Asperger și sunt, în prezent, cercetate intensiv în ultimii ani. De exemplu, abilitățile în identificarea figurilor încastrate și 3D au fost identificate în anii ’80 (Shah and Frith 1983). Alte capabilități ale persoanelor cu SA, susținute de cercetări sunt: înțelegerea abilităților superioare au îmbunătățit semnificativ dezvoltarea competențelor în muzică (Heaton 2009); percepția vizuală, incluzând capacitatea de a nu fi influența de iluziile optice și capacitatea mare de percepție a detaliilor vizuale (Smith și Milne 2009); sensibilitate tactilă foarte înaltă (Baron-Cohen et al 2009) și sensibilitate olfactivă (Lane et al 2010). De asemenea, a crescut numărul indivizilor considerați foarte talentați, la nivel de excelență și care provin din spectrul autist (Treffert 2009). Meilleur, Jelenic și Mottron (2015) au descoperit în studii detaliate (eșantionae de peste 250 de persoane cu autism) că peste 60 la sută dintre ei au competențe speciale. Astfel de competențe ar putea contribui la supraviețuire, iar antropologii au descoperit chiar că astfel de persoane se bucurau de respect în paleolitic. Aptitudinile perceptuale, împreună cu o memorie excepțională, de exemplu, au furnizat clare avantaje în domenii precum identificare resurselor de hrană (de la miros, la detalii vizuale fine sau la discriminarea proprietăților animalelor prin percepția îmbunătățită și diferențiată a sunetelor și mișcărilor). O percepție acuțită a mișcării este probabil să fi avut o mare importanță în succesul vânătorii. Înțelegerea profundă a comportamentului animal și o conexiune puternică și focusată pe animale susțin această ipoteză. (Spikins et al, 2016) În prezent, încorporarea talentelor celor cu SA în cadul unei comunități ar putea juca, astfel, un rol important în dezvoltarea specialiștilor, construcția și dezvoltarea unor nișe foarte specializate și în dezvoltarea inovației.
Spikins et al (2016) consideră că subtila schimbare în istoria evoluției umane ar fi avut chiar în urmă cu 100 de mii de ani, schimbare ce a permis indivizilor care gândesc și se comportă diferit să fie integrați în societate. Această schimbare s-ar fi întâmplat odată cu apariția moralității colaborative, adică o investiție în bunăstarea fiecărui individ al grupului. Încă de atunci, afirmă Spikins et al (2016), indivizii care manifestau trăsături autiste nu doar că erau aceptați, ci chiar respectați pentru abilitățile lor unice pentru că ar fi jucat un rol important în grupul social, datorită talentelor lor unice. Cercetătorii de University of York sunt de părere că diversitatea, variația dintre oameni, a fost probabil cel mai semnificativ lucru în succesul evoluției umane.Această diversitate dintre indivizi a condus la succesul speciei umane și, în mod particular, a permis specializarea rolurilor indivizilor. Printr-o buclă de feedback, această moralitate colaborativă a permis o mai mare diversificare a personalității umane. (Spikins et al, 2016).
În cadrul unei cercetări etnografice, publicate în 2005 (Vitebsky), ce viza o comunitate străveche de păstori de reni din Siberia, a fost descoperită o evidență detaliată a instoricului medical, al filiației și al “caracterului” fiecăruia dintre cele 2600 de animale ale comunității. Această evidență era ținută de un veteran al comunității, care se simțea mult mai confortabil în compania renilor decât în cea a celorlalți membri ai grupului său, dar, cu toate acestea, foarte respectat, datorită cunoștințelor sale vitale, care ar fi avut o contribuție semnificativă în supraviețuire și în gestionarea vieții comunității. Vestigiile arheologice și analizele antropologice indică faptul că acesta ar fi avut o soție, un copil și un nepot. Relicvele arheologice nu constă în “scheleți cu autism”, dar ceea ce au reușit să desprindă cercetătorii din astfel de cercetări sunt indiciile despre indivizi cu diferite variații față de grup și despre felul în care aceștia au fost integrați. Alte indicii pot fi găsite în produsele artistice din peșteri și în artefacte (obiecte). Diferiți autori au identificat, de exemplu, trăsăturille autismului în operele de artă din peșteri, din Paleoliticul Superior. (Spikins et al, 2016) Alte dovezi extinse pentru suportul indivizilor cu dizabilități, așa cum reies din vestigii arheologice foarte vechi, au fost descrise de Hublin 2009; Spikins, Rutherford, and Needham 2010; Spikins 2015a; Tilley 2015.
Presiunile selecției pentru o mai bună înțelegere a sentimentelor și gândurilor celorlați sunt văzute ca o forță conducătoare primordială în evoluția cognitivă umană. Această idee a fost reluată în cercetări în ultimii 20 de ani, iar acum au apărut îndoieli că a fi puternic conectat la înțelegerea altor minți ar fi o capacitate pentru care un individ este selectat prin procesul evolutiv și că această capacitate ar fi o componentă majoră a expansiunii creierului uman ((Dunbar 2002; Gamble, Gowlett, and Dunbar 2011). Ba mai mult, nivelurile înalte de înțelegere a minții celorlalți ar putea crește chiar competitivitatea între indivizi, după principiul “fă altora ceea ce crezi că ei vor încerca să-ți facă ție”.(Pierce et al. 2013). Aceasta în timp ce abilitățile scăzute ale teoriei minții, care determină o înțelegere redusă a complexității relațiilor sociale, ar putea aduce avantaje, pentru că indivizii aflați în această situație persistă în contextele colaborative. (Devaine, Hollard, and Daunizeau 2014). În această diversitate de contexte, pentru dezvoltarea societăților umane din ce în ce mai complexe, probabil că vor fi încurajate un număr de strategii diferite în spiritul pro-socialității, strategii ce vor trece dincolo de o teorie recursivă a minții.
Părintele termenului “neurodiversitate”, Harvey Blume, afirmă că “Neurotipicul nu este decât unul dintre tipurile de structurare cerebrală, iar când vine vorba de lucrul cu tehnologia de ultimă oră, se prea poate să fie un tip inferior…Este posibil ca neurodiversitatea să fie la fel de crucială pentru rasa umană cum este biodiversitatea pentru ființele vii în general. Cine poate spune ce formă de structurare se va dovedi optimă la un moment dat?” (Siberman, 2016) O modalitate de a înțelege neurodiversitatea e printr-o analogie cu sistemele de operare: dacă un calculator nu rulează Windows nu înseamnă că e defect.
Prin urmare, nu este vorba doar despre faptul că în lume devin vizibili tot mai mulți oameni aparținând spectrului autist, ci și despre faptul că lumea în sine pare să devină mai autistă.
1. Timothy Attwood (2007). The Complete Guide of Asperger’s Syndrome. London&Philadelphia: Jessica Kingsley Publishers
2. Baron-Cohen, S. (1989). “The Autistic Child’s Theory of Mind: A Case of Specific Developmental Delay.” Journal of Child Psychology and Psychiatry, and Allied Disciplines 30 (2): 285–297. doi:10.1111/jcpp.1989.30.issue-
3. Baron-Cohen, S. (2006). “The Hyper-Systemizing, Assortative Mating Theory of Autism.” Progress in Neuro-Psychopharmacology & Biological Psychiatry 30 (5): 865–872. doi:10.1016/j.pnpbp.2006.01.010.
4. Baron-Cohen, S. (2009). “Autism: The Empathizing–Systemizing (E-S) Theory.” Annals of the New York Academy of Sciences 1156 (1): 68–80. Wiley Online Library. doi:10.1111/j.1749- 6632.2009.04467.x.
5. Baron-Cohen, S. (2000). “Is Asperger syndrome/high-functioning autism necessarily a disability?” Development and Psychopathology 12(03): 489–500. doi:https://www.ncbi.nlm.nih. gov/pubmed/11014749
6. Baron-Cohen, S. (2012). “Autism and the Technical Mind.” Scientific American 307 (5): 72–75. Nature Publishing Group. doi:10.1038/scientificamerican1112-72.
7. Baron-Cohen, S., E. Ashwin, E; Ashwin, C; Tavassoli, T; Chakrabarti, B. (2009). “Talent in Autism: Hyper-Systemizing, Hyper-Attention to Detail and Sensory Hypersensitivity.” Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences 364 (1522): 1377– 1383. doi:10.1098/rstb.2008.0337.
8. Baron-Cohen, S., Bolton, P; Wheelwright, S.; Scahill, V.; Short, L.; Mead, G.; Smith, A. (1998). “Autism Occurs More Often in Families of Physicists, Engineers, and Mathematicians.” Autism: The International Journal of Research and Practice 2 (3): 296–301. Citeseer. doi:10.1177/1362361398023008.
9. Baron-Cohen, S., Wheelwright, S; Skinner, R; Martin, J; Clubley E. (2001). “The AutismSpectrum Quotient (AQ): Evidence from Asperger Syndrome/High-Functioning Autism, Malesand Females, Scientists and Mathematicians.” Journal of Autism and Developmental Disorders 31 (1): 5–17. Kluwer Academic Publishers-Plenum Publishers. doi:10.1023/ A:1005653411471.
10. Iossifov, I., O’Roak, B.J.; Sanders, S. J.; Ronemus, M.; Krumm, N.; Levy, D.; Stessman, H. A. et al.(2014). “The Contribution of de Novo Coding Mutations to Autism Spectrum Disorder.” Nature 515 (7526): 216–221. doi:10.1038/nature13908
11. Meilleur, A.-A. S., Jelenic, P.;Mottron, L. (2015). “Prevalence of Clinically and Empirically Defined Talents and Strengths in Autism.” Journal of Autism and Developmental Disorders 45 (5): 1354–1367. doi:10.1007/s10803-014-2296-2.
12. Silberman, S. (2016). Neurotriburi. Istoria uitată a autismului. București: Editur Frontiera
13. Spikins, P. A., Rutherford, H. E.;Needham,A. P. (2010). “From Homininity to Humanity: Compassion from the Earliest Archaics to Modern Humans.” Time and Mind 3 (3): 303–325. doi:10.2752/175169610X12754030955977.
14. Spikins, P. 2009. “Autism, the Integrations of ‘Difference’ and the Origins of Modern Human Behaviour.” Cambridge Archaeological Journal 19 (2): 179–201. Cambridge Univ Press. doi:10.1017/S0959774309000262.
15. Tomasello, M., Vaish, A. (2013a). “Origins of Human Cooperation and Morality.” Annual Review of Psychology 64: 231–255. doi:10.1146/annurev-psych-113011-143812
15. Treffert, D. A. (2009). “The Savant Syndrome: An Extraordinary Condition. A Synopsis: Past, Present, Future.” Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences 364 (1522): 1351–1357. doi:10.1098/rstb.2008.0326.
16. Yoshida, W., Dziobek, I.; Kliemann, D.; Heekeren, H. R.; Friston, K. J.; Dolan, K. J. (2010). “Cooperation and Heterogeneity of the Autistic Mind.” The Journal of Neuroscience: The Official Journal of the Society
17. Spikins, P; Wright, B; Hodgson D. (2016). Are there alternative adaptive strategies to human pro-sociality? The role of collaborative morality in the emergence of personality variation and autistic traits. Time and Mind, 2016; 9 (4): 289 DOI: 10.1080/1751696X.2016.1244949
18. Ken Fisher (2009). We are becoming a new species, we are becoming homo evolutis. Consultat pe data de 1.05.2018 la https://arstechnica.com/science/2009/02/we-are-becoming-a-new-species-we-are-becoming-homo-evolutis/
19. Famous people with autism. Consultat pe data de 1.05.2016, la https://www.aspergerstestsite.com/898/famous-people-autism/
