25 oct. Stimă de sine înaltă sau narcisism? Diferențe

Sunt două concepte psihologice confundate la nivelul simțului comun, adesea nediferențiate nici măcar la „case mai mari”.:) Chiar și în rândul specialiștilor au fost neclarități și destule discuții de-a lungul timpului. Mai întâi, despre granița dintre acestea, apoi, despre ce anume le diferențiază. 

Încă de acum mai bine de un secol, părintele psihologiei americane și, prin urmare, unul dintre cei mai importanți psihologi ai lumii, William James, identifică stima de sine ca nevoie umană fundamentală, esențială pentru supraviețuire, la fel ca celelalte emoții de bază. Dar nu e nevoie să fii William James ca să te preocupe stima de sine. Probabil că doar pe buzele nou-născuților nu se află “mantra” celebră, de-acum, “love yourself!”. Vestea proastă: cultivarea inadecvată a stimei de sine nu va duce în niciun caz la rezultatul mult dorit, cel care îl va face pe posesor mulțumit. Dimpotrivă. Va crea ceva dezastruos: narcisismul. 

De altfel, aceasta este una dintre provocările societățiilor moderne. Acum se caută variante de intervenție, după ce studiile au scos la iveală faptul că narcisismul e o trăsătură mult prea răspândită în rândul tinerilor occidentali, iar pe termen lung, situația nu arată prea roz. 

“Eu vreau” și “eu pot tot” și-au cam arătat limitele: de vrut, putem vrea, dar cu “pututul” e mai greu…Când ai primit aplauze și diplome o viață întreagă pentru fiecare lucru firesc pe care l-ai făcut și pe care îl face o ființă umană de pe orice alt meridian, chiar și fără motivaționalele aferente, e complicat să înțelegi ce ți s-a întâmplat când ai intrat cu capul în primul zid. De altfel, cam așa a apărut generația “fulgilor de nea”, blamată acum, fără ca ei să fie, totuși, primii vinovați. Și snowflake-și, și persiflați…Plătesc, practic, de două ori, ceva ce nu ei au creat.  

Dar aceasta este doar o fațetă a monedei. Deși nu știu să se fi făcut la noi astfel de studii (chiar aș fi curioasă), risc și mă lansez într-o speculație: bănuiesc că nici pe plaiurile mioritice lucrurile nu sunt mult diferite, când vine vorba de narcisism…E suficient să vezi pretenția, atât de răspândită, de omnipotență declarată și pricepere „în toate cele”, care pare să ne caracterizeze: “X e prost. Dacă aș fi fost eu, aș fi făcut…” Această nevoie de a-l face pe celălalt mic, doar ca să pari tu însuți puțin mai mare decât te simți de fapt, aduce, în opinia mea, a narcisism. Spre deosebire de țările mai civilizate, la noi acest narcisism s-ar putea să vină fix din direcția opusă. Auzi, copil fiind, un mesaj de acest tip: “când ratezi, tu ești de vină, iar când reușești, succesul tău mi se datorează mie”. Simți, probabil, cum te micșorezi și mai mult, iar ca să nu suferi, propria-ți minte, strânsă cu ușa, te face, brusc, mare. Peste un timp, ia forma “când reușesc, succesul mi se datorează doar mie. Când ratez, de vină sunt ceilalți”. Sigur, tendința de a pun eșecul pe seama altora și succesul pe seama ta e un tipar al minții relevat, de asemenea, de studii științifice. Însă când e atât de proeminent încât te desprinde cu totul de realitate, devine pernicios. 

Să ne înțelegem, a fi preocupat de stima de sine este grozav, fiindcă felul în care ne simțim va determina modul în care îi vom trata pe cei din jurul nostru și, în consecință, modul în care ei ne vor trata pe noi.  Dezvoltarea unui respect real față de sine, tradus printr-o sănătoasă stimă de sine, înseamnă a ne ridica la nivelul standardelor proprii. 

Cât e de importantă această stimă de sine reiese și dintr-o mulțime de studii. Două dintre acestea, făcute cu ceva timp în urmă în rândul studenților din colegiile americane (https://digest.bps.org.uk/2010/12/23/better-than-sex-us-college-students-value-self-esteem-boosts-more-than-bodily-pleasures/), arată că, atunci când au opțiunea de a alege, cei mai mulți dintre studenți preferă să primească un stimulent pentru stima de sine, sub forma unui compliment sau a unei note mai bune, în detrimentul unor recompense ce țin de alte necesități, precum mâncarea preferată sau chiar o partidă de sex. La întrebarea “sunt tinerii de azi dependenți de sentimentul de a se simți bine cu ei înșiși?”, răspunsul e unul pozitiv. 

Cu toate acestea, eșuăm adesea în a face diferențele dintre stimă de sine ridicată și vanitate. Nu prea reușim să înțelegem cum reacțiile sau acțiunile noastre denotă, mai  degrabă, trăsături narcisice decât confort în propria piele.

Cum spuneam, se întâmplă și la case mai mari…Dr. Sheldon Solomon a dezvoltat, împreună cu alți doi profesori din domeniul psihologiei sociale, o teorie care ar explica întregul comportament uman  – teoria managementului terorii (TMT – terror management theory). El își contrazice vehement colegii care insistă că stima de sine este neimportantă sau asociată cu insensiblitate socială și cu agresivitate, pusă în act prin violență. La fel ca William James, pledează pentru importanța stimei de sine ca o condiție vitală pentru starea de bine psihologică și interpersonală. Shelodon Solomon este de părere că acei care văd stima de sine drept o chestiune controversată sunt fie încăpățânați, fie confundă stima de sine cu narcisismul. Deși la prima impresie, narcisismul și stima de sine ridicată par să fie unul și același lucru, acestea diferă, de fapt, în natura lor, iar diferențele sunt relevate de studii relativ recente, derulate de un grup de cercetători coordonat de Eddie Brummelman, de la Universitatea din Amsterdam. 

Punctul de vedere larg răspândit este că narcisicii au o stimă de sine extrem de ridicată. Aceste studii arată contrariul.

Iată principalele diferențe, așa cu reies ele din ceretările lui Brummelman, Thomaes și Sedikides: 

• Narcisicii se simt superiori altora, dar nu sunt, de fapt, mulțumiți de ei. Sentimentele narcisicilor față de propria persoană sunt în întregime bazate pe opiniile celorlalți despre ei. La polul opus, cei cu o stimă de sine ridicată nu se gândesc la ei înșiși ca fiind superiori altora. Tind să se accepte independent de ceea ce gândesc alții despre ei.

• Narcisicii au o mică nevoie de căldură și de relații intime. Scopul primordial în viață e să le arate celorlați superioritatea lor, pentru că râvnesc și caută cu încrâncenare admirația celorlalți. Când o primesc, se simt mândri și fericiți. Când aceasta întârzie să apară sau nu mai apare deloc, se simt rușinați și chiar pot reacționa cu furie și agresivitate. Oamenii cu stimă de sine înaltă, pe de altă parte, sunt împăcați cu ei înșiși și nu se simt superiori altora. În schimb, se percep ca fiind valoroși, dar nu mai valoroși decât ceilalți, fiindcă nu privesc provocările ca pe o competiție cu alții. Își doresc relații apropiate, intime, cu alți oameni și nu au nevoie să fie admirați în permanență. Cei cu o înaltă stimă de sine rareori devin furioși sau agresivi față de alți oameni.

• Stima de sine diferă de narcisism prin faptul că reprezintă o atitudine construită pe abilitățile și priceperile pe care le stăpânește individul, valorile la care aderă și pe care le arată celorlalți. Narcisismul, de cealaltă parte, este adesea bazat pe slăbuciune, pe teama de a greși, determinând focalizarea atenției doar spre sine. Aceasta este o motivație nesănătoasă spre a fi văzut drept “cel mai bun”, ce ascunde o profundă insecuritate, îndreptată spre mascarea sentimentului de inadecvare.  

• Narcisismul încurajează invidia și rivalitățile ostile, în timp ce încrederea în sine susține compasiunea și cooperarea. 

• Narcisismul favorizează dominarea. Stima de sine sprijină echitatea. 

• Narcisismul implică aroganța, în timp ce stima de sine reflectă smerenia. 

• Narcisicul este ofensat de critică. Persoana cu o ridicată stimă de sine va găsi în feedback o o oportunitate de dezvoltare. 

• Narcisismul “cere” punerea la pământ a celuilalt, pentru ca narcisicul să poată trăi sentimentul că rămâne deasupra. Stima de sine duce la perceperea fiecărui om ca fiind o persoană importantă într-o lume plină de semnificații.

Mai mult, pe lângă diferențele de natură dintre narcisism și stimă de sine ridicată și consecințele diferite ale manifestărilor lor, acestea au origini distincte și se dezvoltă diferit de-a lungul vieții. 

Stima de sine înaltă e pozitivă, îmbunătățind calitatea vieții, în timp ce narcisismul este o trăsătură nesănătoasă ce conduce, în cele din urmă, la nefericire. Eforturile de intervenție ar trebui să îi ajute pe cei cu trăsături narcisice să dezvolte o stimă de sine adevărată

“Distincția dintre narcisism și stimă de sine are implicații semnificative pentru eforturile de intervenție. De-a lungul ultimelor decade, tinerii occidentali au devenit tot mai narcisici. Este foarte important să fie dezvoltate intervenții care să descrească narcisismul și să crească stima de sine” spune Brummelman. Mai multe, aici: (http://www.soton.ac.uk/~crsi/Thomaes%20Brummelman%20%20Sedikides%202018.pdf)

 De unde vin aceste atitudini și de ce ni le formăm? 

În cartea The Self Under Siege (Joyce Catlett, Lisa Firestone, Robert W. Firestone), autorii scriu că vanitatea este o imagine fantazată a sinelui, care se formează atunci când părinții eșuează în a arăta copiilor lor dragostea reală și confirmarea de care cei mici au nevoie, înlocuind aceste nevoi cu lauda gratuită. Acești părinți își lasă copiii să se simtă nevăzuți, cu o imensă presiune de fi altcineva decât sunt de fapt și cu o nesfârșită dorință de a atrage atenția celorlalți, cu unicul scop de a fi, în sfârșit, observați și validați.

La polul opus, sunt părinții conectați de-adevăratelea cu copiii lor, care sunt sincer receptivi la aceștia, creându-le plăcutul sentiment de a fi văzuți și validați. Acești copii cresc știind cine sunt, prin urmare, cu o stimă de sine sănătoasă.  Studiile arată că acei copii care au primit complimente gratuite, pentru abilitățile pe care nu le stăpânesc sau talentele pe care nu le au, sunt conștienți de acest lucru și e ca și cum nu ar fi primit nicio laudă. ÎN schimb, percepând falsitatea de care sunt înconjurați, se simt adesea goi și nesiguri. Doar copiii care au primit complimente pentru reușite reale sunt capabili să dezvolte o stimă de sine reală. 

Ceilalți rămân să dezvolte ceva mai puțin dezirabil, și anume, narcisismul, fiindcă atât presiunea nenaturala, cât și  creșterea nedobândită pot conduce la creșterea insecurității și anxietății, iar acestea dezvoltă narcisismul în locul încrederii în sine. 

Evident, când vine vorba de influențele mediului, nu doar îngrijitorii copiilor determină apariția stimei de sine sau a narcisismului, ci și societatea. “Stima de sine este, în cele din urmă, o construcție culturală, din cauză că standardele prin care oamenii se judecă pe ei înșiși sunt derivate din aderarea la niște standarde sociale, iar aceste standarde pot furniza, pe de o parte, căi prin care oamenii să se simtă bine cu ei înșiși, sau pot promova așteptări nerealiste ce pot doar distruge stima de sine.” (dr. Sheldon Solomon)

 Sheldon Solomon arată că, în America, “un bărbat trebuie să fie bogat și de succes, iar o femeie trebuie să fie tânără și mai slabă decât un linguini, iar asta e imposibil”. Copiii sunt învățați de la vârste foarte fragede să adere la un set de valori nerealiste, la standarde imposibil de atins de către un individ mediu. Și-atunci n-ar trebui să fie surprinzător că, așa cum arată statisticile americane, unul din 3 indivizi e depresiv, altul din 3 e dependent de droguri sau/și alcool, iar cl de-al treilea are o pasiune pentru a merge la magazin de unde cumpără ceva de care fie n-are nevoie, fie nu reprezintă o urgență. Iar aici i-am pomenit pe americani fiindcă ei dețin aceste studii. E greu de crezut că noi locuim, de fapt, pe un norișor alb și pufos. 🙂