17 iun. Perfecționismul, binecuvântare sau blestem? (II)
Sigur, ca în orice cercetare, există dezacorduri și în privința perfecționismului. Mai precis, sunt voci care se întreabă dacă nu cumva există un perfecționism adaptativ.
Pentru o arie mai largă de cuprindere a conceptului, psihologul Kenneth Rice și colegii săi au propus divizarea perfecționismul în două tipuri: adaptativ și dezadaptativ. Rezultatele studiilor lor arată că atât perfecționiștii adaptativi, cât și cel dezadaptativi au standarde personale înalte.
Însă diferența apare în valoarea distresului când ceea ce și-au propus se termină cu un eșec. Perfecționismul dezadaptativ generează un stres mai mare. Însă nu toată lumea este de acord cu o astfel de distincție. Randy Frost, profesor la Smith College, consideră nefericită o astfel de abordare pentru că mai intervine și contextul în care perfecționismul se manifestă: standardele foarte înalte ar putea fi în regulă într-o anumită problemă și total nepotrivite în alta, potrivite unor indivizi și total nepotrivite altora.
Ca mai întotdeauna, probabil că abordarea mai apropiată de ceea se se întâmplă, de fapt, tinde spre o zonă centrală, astfel că psihoterapeuții propun abordări individuale. În unele cazuri se lucrează pe precursorii perfecțiunii: nevoia de a fi acceptat, de a fi protejat, nevoi ce determină comportamentul perfecționist.
Nu este greșit să-ți stabilești standarde ridicate, dar e esențial ca acestea să fie realizabile, accesibile printr-un efort care să nu fie, totuși, dincolo de limitele tale. Totul este despre a fi ok: om, nu supra-om, printre cei mai buni, dar nu neapărat cel mai bun. Dacă vei fi cel mai bun, cu atât mai bine: a fi cel mai bun este un privilegiu, nu o datorie. Altfel, perfecționismul devine blestem, iar părțile sale ascunse și nocive își vor lăsa amprenta atât asupra propriei persoane, cât și asupra celor din jur.
Unul dintre cei mai reputati psihoterapeuti francezi, psihiatrul Cristophe Andre, afirmă că recurg la perfecționism persoanele cu stimă de sine vulnerabilă. Hipercontrolul – specific acestora – va fi întotdeauna o afacere proastă în termeni de confort-performanță. Stabilirea nepotrivită a standardelor îi va condamna din start la eșec. În aceste condiții, ori învață să mai și “piardă”, ori să devină mai realiști atunci când își fixează standardele. În ambele situații, e nevoie să lucreze la noi modalități de adaptare, pentru că schimbarea unor credințe (ex “dacă nu fac așa, o să fie rău”), pietrificate în ani, cere timp. Cu determinare, mult mai puțin decât cel cheltuit pentru fixarea lor. Perfecționismul poate fi adaptativ doar dacă e limitat la atingerea unor obiective precise, în momente precise. Și, evident, contraproductiv dacă e modalitatea de a obține siguranța în fața fricii de eșec sau de imperfecțiune. Deci, dragi perfecționiști, soarele e perfect așa cum e. Nu mai căutați pete în el. Nu le veți găsi. Sau nu contează. 🙂
Câteva rezultate ale cercetărilor care au studiat legăturile între perfecționism și tulburările mentale:
– Perfecționismul valorizat social – credința că alții te vor valoriza doar dacă ești perfect – este asociată cu depresia și cu alte probleme, incluzând sucidul. Flett spune că e vorba de presiune, combinată cu sentimentul de neputința și deznădejde.
– Perfecționismul orientat către ceilalți, adică a avea pretenția de la ei să fie perfecți, creează probleme la nivelul relațiilor, până la ruperea lor. Nu e greu de intuit că asta va atrage, la nivel individual, sentimentul de respingere, de abandon.Hewitt, Flett și colegii lor (dar și alte grupuri de cercetare) au găsit corelații ale acestui tip de perfecționism cu tulburările alimentare, până la anorexie nervoasă.
– Perfecționismul orientat asupra propriei persoane acționează excelent în situații cu nivel scăzut de stres. Însă acești perfecționiști vor deveni, foarte probabil, depresivi, anxioși sau chiar suicidali când lucrurile merg prost. Mai mult, susține Flett, atunci când acești perfecționiști au experimentat factori de viață stresori, rezultatul a fost de fiecare dată un eșec.
– Perfecționismul este adesea asociat cu evitarea. Rory O’Connor și Dary O’Connor (britanici), cei care au confirmat această ipoteză, susțin ideea că perfecționismul interacționează cu alte trăsături personale și evenimente de viață pentru a produce tulburările psihice.
