04 aug. Ceva util pentru “războaiele din bucătărie”

Recent am aflat mai multe despre comunitatea “incel”. Auzisem în treacăt despre “involuntary celibacy”, adică un celibat “forțat”, însă nu apucasem să mă uit cu atenție la acest fenomen, până când un prieten mi-a semnalat un documentar realizat de BBC și mi-a cerut o părere despre asta.

Documentarul pornește de la tragedia din luna aprilie, când un tânăr de 19 ani a intrat intenționat cu mașina într-un grup de pietoni, în Toronto. A ucis 10 persoane (din care 8 erau femei) și a rănit alte 16. Tânărul făcea parte dintr-o astfel de comunitate, creată pe internet Ba chiar fusese un fel de purtător de cuvânt. Sunt câteva mii de adepți și înclin să cred că nu ar fi de neimaginat ca numărul lor să mai crească. Au chiar și un imn, iar versurile sunt oripilante. Nici asta nu ar fi de mirare, atâta timp cât membrii acestei comunități nu fac decât să-și intrețină frustrarea într-un fel de „psihoză indusă” și să-și crească furia și ura față de femei, cele pe care le consideră vinovate de suferințele lor. Îngrijorător e faptul că puțini dintre ei realizează că misoginismul lor extrem nu îi ajută în viață fiindcă nu le rezolvă problema. Dimpotrivă.

I-am răspuns prietenului meu că sunt de părere că această comunitate e doar vârful unui iceberg al deficitului de relaționare corectă dintre bărbați și femei, relaționare cu atât mai încercată cu cât avansăm mai mult în epoca digitală. Contactele se stabilesc mult mai rapid, relațiile devin superficiale…O relație așezată pare din ce în ce mai desuetă, dacă că e să plecăm urechea la discuțiile pe această temă. Oamenii se îndepărtează tot mai mult de ceea ce reprezenta firescul unor astfel de interacțiuni.  Aceasta ar putea fi însă doar o percepție, deci subiectivă, chiar dacă există un indicator, numărul în creștere al divorțurilor care are susține această percepție.Întrebarea e dacă această schimbare îi face pe oameni mai fericiți. Momentan, studiile par să arate că nu prea. Nevoia de a stabili legături puternice e codată în genele noastre.  

Revenind puțin la “incel”, tinerii din această comunitate spun că au avut o mulțime de experiențe nefericite în relații, că nu pot merge mai departe și decid să lupte cu ceea ce nu pot avea. Nu ei sunt de vină, ci ceilalți. O spun răspicat: “femeile sunt la vânătoare de bani, promiscue și manipulative.” 

Am bănuiala că, dacă am găsi o astfel de comunitate formată din femei, nici motivele lor n-ar fi mai măgulitor formulate la adresa bărbaților.

Am pornit discuția despre problemele relaționale dintre bărbați și femei de la această situație care s-a cristalizat într-o comunitate ce poate genera moduri de acțiune cu adevărat dramatice. Cred că și aici se potrivește foarte bine afirmația lui Sigmund Freud referitoare la diferența dintre sănătate și boală: e o diferență de grad, nu de calitate. Cazul celor din “incel” reprezintă forma exacerbată a dificultăților ce apar în stabilirea și buna funcționare a relațiilor dintre femei și bărbați.

Instinctiv, bărbații preferă femeile tinere, cu aspect fizic plăcut, pentru a-și transmite genele, iar femeile preferă bărbații care pot susține economic familia.  Cel puțin așa arată cercetările de psihologie evoluționistă.

Oricât ne place să ne imaginăm că ne-am depășit cu totul condiția de primată, vestea – proastă sau bună, cine știe? – e că purtăm în noi predeterminările care au dus la supraviețuirea speciei. Pentru a fi puțin mai mult decât instinctele noastre primare, e nevoie de lucru cu noi înșine. Din acest punct de vedere, nu e nimic diferit față de acum câteva mii, sute sau zeci de ani: femeile sunt atrase de parteneri cu o situație economică superioară sau cel puțin egală, în timp ce pentru bărbați acest aspect nu e important. De asemenea, bărbații pot rezista cu greu femeilor tinere. Evoluționismul și psihologia evoluționistă explică destul de bine de ce. Dacă ar fi să citez o vorbă spusă mai în glumă, mai în serios, de un bun cunoscător al naturii umane, “îndrăgostirea e o tulburare neurovegetativă. Iubirea…Acolo deja e altceva.” În prima variantă sunt de-ajuns hormonii, pentru stadiul al doilea e nevoie de mult mai mult.

Acestea fiind datele inițiale ale problemei, urmează al doilea strat, cel al tipurilor de atașament pe care ni le formăm, mai întâi în perioada copilăriei, așa cum sunt descrise de John Bowlby și Mary Ainsworth. Ceea ce învățăm din interacțiunea emoțională cu persoanele semnificative din primii ani de viață vom reproduce în relațiile ulterioare. 

Tot din evoluționism a pornit și Bowlby în dezvoltarea teoriei atașamentului. Nevoia de a trăi într-o relație apropiată este imprimată în genele noastre. Pe parcursul vieții, vom alege câteva persoane care vor fi/deveni cele mai importante pentru noi. 

Dacă tipul de atașament deprins în primii ani de viață ne va produce suferință și nu vom înțelege nimic din asta pentru a corecta câte ceva, nu ne va mai rămâne decât să ne plângem și să ni se plângă de milă.

Mary Main și, independent, Cindy Hazan împreună cu Phillip Shaver au constatat că teoria atașamentului este valabilă și în relațiile de cuplu. Adulții prezintă tipare de atașament în relațiile de cuplu similare celor pe care le manifestă copiii față de părinții lor. Așadar, vom întâlni adulți cu stil de atașament securizant, dependent, evitant și chiar o combinație – stilul evitant-dependent. 

Stilurile de atașament, pe scurt

Persoanele cu stil securizant se simt confortabil în intimitate, sunt calde și iubitoare, de obicei, în timp ce persoanele cu stil de atașament dependent (anxios) sunt foarte dornice de intimitate, foarte preocupate de relațiile lor și îngrijorate că partenerul s-ar putea să nu le iubească la fel de mult.

Cei care au un atașament evitant încearcă aproape în permanență să limiteze apropierea de partener, indiferent dacă sunt la începutul unei relații sau într-una de câteva zeci de ani. 

Mai rar apare și o combinație de elemente aparținând stilurilor anxios și evitant.

Potrivit datelor științifice culese din diferite culturi, ușor peste 50 la sută dintre indivizi au un stil de atașament sigur, aproximativ 20 la sută sunt anxioși, 25 la sută sunt evitanți, iar restul de 3–5 la sută aparțin categoriei anxios-evitantă. Această statistică ar fi contraargumentul la percepția potrivit căreia, chiar dacă oamenii se mai despart, nu e vorba despre lipsa de parteneri potriviți, ci de inabilitatea de a-i alege. Nu știu cum arată situația la noi, însă având în vedere răspândirea violenței în familie (atât între părinți și copii, cât și între partenerii de cuplu), s-ar putea ca datele să stea puțin diferit aici. 

Sistemul de atașament, ca mecanism, este alcătuit din emoții și din comportamente prin care ne asigurăm confortul pe care ni-l dă protecția și siguranța stând alături de cei dragi. Atunci când celălalt nu răspunde stilulului nostru de atașament se declanșează comportamentele de protest. Manifestăm aceste reacții cu toții, chiar și la vârsta adultă.

Cum știți însă că nu primiți ceea ce vă doriți și că ați devenit “inamicul” celuilalt?

O să reproduc mai joi semnalele identificate de Amir Levine și Rachel S.F Heller, doi specialiști cu o pregătire teoretică de excepție și cu o practică pe măsură. O mulțime de informații utile, prezentate într-un limbaj accesibil chiar și celor ce NU sunt de specialitate, puteți găsi în cartea “Stilurile de atașament. O nouă teorie a atașamentului. Cum să găsești și să păstrezi o relație de cuplu fericită”.

Ați devenit “inamici” dacă:

• ★ Vă este rușine să vă lăsați prietenii și familia să afle cum vă tratează partenerul cu adevărat. 

• ★ Sunteți surprins când vi se spune cât este de simpatic, plăcut și atent partenerul dumneavoastră. 

• ★ Dacă va aflați într-o situație de urgență, nu va lăsa totul deoparte pentru a vă veni în ajutor. 

• ★ Este mai important pentru partenerul dumneavoastră să facă o impresie bună persoanelor străine decât dumneavoastră. 

• ★ Sunteți persoana cea mai expusă insultelor sau desconsiderărilor din partea partenerului.

• ★ Sănătatea dumneavoastră emoțională și fizica nu reprezintă aspecte prioritare pentru partenerul dumneavoastră. 

• ★ Prin urmare, dacă sunteți tratați cu răceală, dacă partenerul este mult mai amabil cu străinii decât cu dumneavoastră și dacă, de obicei, refuză să vă vorbească este foarte posibil să fi devenit inamicul lui.

Toate aceste comportamente sunt în contrast cu viața pe care o trăiește cineva în preajma unei persoane cu un stil de atașament securizant. 

Semnele care îți arată că ești tratat cum se cuvine

✿ Starea ta de bine este cea mai importantă pentru partener

✿ Ești persoana cea mai de încredere

✿ Părerea ta contează cel mai mult

✿ Te simți admirat și protejat

✿ Nevoii tale de apropiere i se răspunde cu o apropiere și mai mare. 

Multe persoane aflate în relații de tip anxios-evitant cred că toți ceilalți trăiesc experiențe asemănătoare cu persoanele apropiate, că nu spun, de fapt, adevărul în legătură cu ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Levine și Heller ne asigură însă că acești oameni care relaționează sănătos există și că nici măcar nu sunt chiar o raritate. 

Câteva chesiuni esențiale sunt de reținut în încheiere. 

E nevoie să-ți face curățenie în propriul suflet înainte de a pretinde să fie curat în al celuilalt. Astfel vei putea face alegerile în cunoștință de cauză. În cunoștință de cauză înseamnă și să fii capabil/ă să-ți evaluezi realist șansele în privința partenerei/partenerului la care râvnești. 

E mare nevoie de psihoeducație pentru o relaționare care să ne aducă și starea de bine mult visată. Caută să afli cât mai multe despre bazele pe care se clădesc relațiile. Nu, sunt niște clișee extrem de distructive de-acum celebrele „femeile sunt curve, bărbații sunt porci”. Înainte de toate sunt oameni și, spre deosebire de animale, stă în puterea lor să-și depășească instinctele primare. Atunci când suntem tentați să recurgem la astfel de „mari vorbe de duh”, ar trebui să nu uităm că e vorba despre proiectii. Adică, mai simplu spus, „cine zice ăla e”. Și poate fi un prim pas spre a începe să ne punem nouă înșine întrebări un pic mai serioase, dacă vrem altceva. 

„Ne bântuie ce moștenim din trecut. Pentru a schimba, e nevoie de atenție și efort.”